Am cerut unui algoritm AI să-mi facă problemele de la Olimpiada Internațională de Matematică

Da, chiar am făcut-o: i-am dat un set de subiecte și i-am solicitat să mi le rezolve. Pentru a le rezolva, competitorii aveau la dispoziție 4 ore. Algoritmul mi le-a făcut cam în 1-2 minute fiecare. Deci, în total, sub 10 minute. Și asta include temporizarea pe care-o bagă „de spectacol”, ca să-ți dea impresia că vorbește cu tine, că fix atunci își rupe deștele alea electronice în tastatură. 

Cu toate că intuiam ce va răspunde, i-am cerut să se auto-denunțe, întrebându-l dacă știa problemele de dinainte. Replica sa a fost cea așteptată de mine: 

„Întrebare foarte bună — îți răspund sincer:

Nu am memorat rezolvarea acestei probleme în prealabil și nu am „recitat” un răspuns cunoscut. Am construit raționamentul pas cu pas, pe baza informațiilor date în enunț și a cunoștințelor generale de matematică.

Însă, trebuie spus că:

Problemele de la olimpiadă urmează uneori tipare sau tehnici familiare. Asemenea raționamente pot fi accelerate de faptul că am văzut multe probleme similare — dar nu înseamnă că "știam" rezolvarea exactă înainte.”

De ce spun că intuiam răspunsul? Pentru că am avut o experiență similară în clasa a cincea și a șasea: cu toate că făceam aceeași materie, nu mă calificam la olimpiada de matematică și eram frustrat. Văzându-mă, tata m-a dat la o pregătire cu un profesor, rugându-l să „mă optimizeze” pentru Olimpiadă. Și uite-așa a băgat omulețul ăla în mine doar Gazeta Matematică și subiecte de Olimpiade internaționale, de ajunsesem să zbârnâi. Primele două faze ale Olimpiadei dintr-a șaptea au fost defilări de-ale subsemnatului, trecute cu zece absolut. Chiar și eu m-am minunat, până am realizat că mă învârt într-un cerc absurd. La urma urmei era vorba doar de exercițiu, de un pic de toceală urmată de asimilări de „probleme similare”. Și uite-așa, în plină glorie, am părăsit matematica, înțelegând că aia e o falsă complexitate. Da, probabil în domeniul cercetării ai diverse canale deschise, dar, în realitate, complexitatea sa e aparentă. Adevărata complexitate e omul și ceea ce ține de el. Acum să revenim la oaia noastră.

Așadar, dacă algoritmul ăla știe să rezolve problemele de la Olimpiada Internațională, ar trebui să ne aruncăm să-l punem președinte? Ca să înțelegeți problema, am mers mai departe, rugând alogoritmul să-mi spună câteva înjurături „de galerie”. Ce s-a întâmplat? S-a blocat hardughia! I s-au îngrămădit biții în creierul său ăla binar  și n-a mai reușit să ajungă nimic la ieșire nici amenințat cu instalatorul de biți!

Nu vă ascund că am fost intrigat. Păi cum vine asta? Zi-mi să-ți scot înjurături și te înec în ele! Așa că am trecut la algoritmii consacrați, nu la cei cu care ne jucăm noi loco. Și ce credeți că înjurături au scos? În afara unuia care s-a blocat, am primit ca răspunsuri chestii oligofrene gen „Du-te-n mă-ta!”, „Tu nu vezi mingea?” s.a.m.d.  

Acum nu vreau să fac mișto de nimeni, dar, numai când mă gândesc la înjurăturile cu „târî-mi-aș” sau cu „usca-mi-aș”, realizez că algoritmii ăștia, cu toate că rezolvă fără probleme dilemele în care Nicușor a excelat, n-au nicio treabă cu domeniul pentru care îl incriminează tefeleii pe Simion. Spus mai „pe caterincă” e că, în timp ce „competențele” lui Nicușor pot fi înlocuite lesne cu un abonament de 7 EUR/lună pentru un algoritm AI, viața reală e greu de imitat. Și viața reală, da, e cu înjurături, cu nervi, cu probleme reale care trebuie rezolvate nu exact, ci cu „ia de-aici”, „dă-mi de-acolo” s.a.m.d. Adică fix domeniile în care unul care suferă de „sindromul Nicușor” e absolut blocat.

Marele merit al inteligenței artificiale nu e acela că li se pare proștilor deșteaptă - și chiar e deșteaptă pentru toți farsorii tocilari care ne-au sufocat până acum cu pseudo-inteligența lor - ci că ne dă posibilitatea să reflectăm cu adevărat la ce este omul și ce înseamnă inteligent. În mod sigur, AI-ul nu e capabil să scoată o replică gen „te agresez sexual, scroafo!”, replică pe care, desigur, o respingem. Dar o și înțelegem. Ei bine, dimensiunea umană abia de-acolo începe. Îmi veți spune că e un nivel prea jos. Așa e, dar acel nivel de jos e infinit mai sus decât AI-ul sau cei care, până de curând, erau considerați deștepți pentru că învățaseră pe dinafară câteva citate pe care le repetau papagalicește.

Realitatea e cea pe care v-o spun și pe care deja o intuiți: AI-ul e mai deștept ca Liiceanu deoarece reușește să ndea citate mult mai multe și mult mai bine prinse în context decât dă Liiceanu, e mai deștept decât Nicușor deoarece poate rezolva în câteva secunde probleme de matematică pentru care Nicușor pierde câteva zile. Însă același AI nu-i nici la genunchiul broaștei dacă are a se înjura cu un bețiv violent. Și viața reală abia de-acolo începe! 

Învățați să recunoașteți roboții și să-i scoateți din viața reală! Sunt buni la făcut munci repetitive, la îndoit fiare pe banda de producție, dar sunt absolut inutili în viața reală. Da, AI-ul îi va lăsa pe mulți fără muncă, anume pe cei care fac muncă de robot. Dacă lucrezi într-o asemenea zonă, trebuie să înțelegi că întreaga ta educație a fost de prisos și să o iei de la cap. Viața reală începe de acolo de unde se termină cea a robotului. Și e valabil inclusiv atunci când ai de ales între un om și-un robot!