Recesiunea perpetua

Acum două zile, Robert J. Schiller, publica în The New York Times un articol extrem de interesant. "What if a Recovery Is All in Your Head?" este întrebarea care dă titlul articolului, iar o parte din subiectele discutate acolo au fost atacate frontal sau tangenţial pe acest blog(o spun cu mândrie :-)). Pornind de la acest articol(pe care chiar vă recomand să-l citiţi) am căutat să găsesc elemente care ne-ar putea da indicii despre stadiul în care ne aflăm. Nu am reuşit să identific mare lucru şi aceasta din cauză că, din punctul meu de vedere, actuala criză este total diferită de celelalte de până acum. Nu fac această afirmaţie dintr-o exaltare de moment ci pentru că în fiecare zi constatăm existenţa unor elemente ciudate care indică o incoerenţă a pieţelor.

Poate cea mai proastă veste a momentului este reprezentată de reintrarea Japoniei în deflaţie. După un deceniu pierdut şi nouă ani de încercări nereuşite, Japonia este ţara care ne demonstrează că se poate trăi mai mult de opt luni în criză. A doua economie a lumii nu face altceva decât să încerce la infinit modele de ieşire din criză care pur şi simplu nu merg. Exemplul japonez este extrem de relevant pentru criza actuală deoarece îşi are originile tot în exuberanţe financiare. La fel ca şi în modelul generalizat acum la scara mondială, s-a preferat cosmetizarea problemelor băncilor în locul unor măsuri dureroase, dar juste. Rezultatul a fost o circulaţie ciudată a banilor şi o perpetuare a crizei, fără a exista un orizont cert de rezolvare a problemelor.

Întorcându-ne la criza actuală, cred că, în scurt timp, vom constata o premieră în ceea ce priveşte disfuncţionalităţile economice contemporane. Cantitatea imensă de bani din sistem nu face altceva decât să pună presiune punctual pe diverse mărfuri sau acţiuni. Personal cred că la ora actuală economia nu face faţă unor creşteri generalizate de preţuri, însă excesele îşi fac apariţia punctual, generând bule speculative de intensităţi variabile. Spre exemplu, isteria de pe piaţa mărfurilor a generat o bulă speculativă pe piaţa aluminiului. Acum există o debalansare puternică a cererii din ce în ce mai scăzute faţă de oferta din ce în ce mai mare. Rezultatul? Depozitele sunt pline ochi de aluminiu, iar preţul probabil stă să cadă. Exemple de acest fel sunt peste tot, însă amplitudinile acestor mişcări sunt încă mici în peisajul economic mondial. Ceea ce doresc să subliniez este însă că, pe fondul speculaţiilor cu recuperarea, se generalizază anumiţi factori disturbatori care, într-un final, pot conduce la o situaţie incontrolabilă.

Probabil, în scurt timp, vom constata cum, în premieră, vom trece din actuala criză într-o alta, de dimensiuni comparabile, fără a avea răgazul unei perioade liniştite, aşa cum ne obişnuiserăm până acum. Nu vreau să fiu considerat din nou pesimist, dar cred că trebuie să ne însuşim ceva mai mult fenomenul japonez pentru a înţelege ce ne aşteaptă.

Spovedania unui invins

În această perioadă de profundă abulie electorală îmi permit să atac frontal un subiect pur politic. Şi fac aceasta nu din cauza vreunei simpatii ci ca urmare a unui rezultat pe care-l consider extrem de periculos. În timp ce unii stau şi pălăvrăgesc inutil referitor la cine va fi sau nu viitorul preşedinte, votul referendumului trece pe planul doi, iar aici avem cel mai mare pericol.

La douăzeci de ani de la Revoluţie, peste şaptezeci la sută din populaţie se declară favorabilă reducerii numărului de parlamentari. Este grav că după o perioadă în care ar fi trebuit să înţelegem ce anume e libertatea nu am înţeles un lucru simplu: democraţie e atunci când puterea se împarte la mai mulţi, nu la mai puţini. Privind din acest punct de vedere, consider că acum ar fi fost normal un puternic curent de opinie favorabil instaurării unei republici parlamentare, aşa cum sunt marile democraţii de pe continent. Rezultatul însă nu lasă loc de interpretări, iar trendul general merge în direcţie contrară. Dacă mâine se va face un referendum pentru desfiinţarea Parlamentului, probabil că am avea un rezultat similar. Sunt sigur de asta! Ne confruntăm cu un virus periculos care nu are antidot în societatea civilă autohtonă(inexistentă de altfel).

Din păcate, se pare că democraţia nu este o opţiune pentru România, iar anii care au trecut nu au contribuit cu nimic la conştientizarea drepturilor pe care le-am câştigat. Rezultatul vine într-un moment deosebit de prost, când s-a început redesenarea graniţelor. Nu fac un scenariu apocaliptic, ci vreau să vă ofer un subiect de meditaţie. Avem o Românie majoritară care îşi impune categoric opţiunea în sfârâit de mici şi spumă de bere, o Românie care nu a reuşit să evolueze deloc în toată această perioadă. Îmi pare rău că trebuie să constat o realitate atât de tristă.

P.S. Nu am votat la aceste alegeri întrucât fac parte dintre cei care nu cred în salvări colective. Sper totuşi ca în viitorul apropiat să nu regret faptul că am decis să-mi păstrez ceva proprietăţi în România.

No Comment

Faber

Renasterea lui Tobin

Cu toate că este vorba de un fost laureat al Premiului Nobel pentru economie, este foarte posibil ca James Tobin să vă fie total necunoscut. Şi aceasta se întâmplă deoarece numele său este pomenit conjunctural doar în perioadele de criză. Amplitudinea actualei crize readuce în prim plan  ideile economistului american şi aceasta dintr-un motiv cât se poate de simplu: metoda propusă de el poate contribui la echilibrarea economiilor grav afectate de criză.

În anii 70, după ce Nixon a rupt dolarul de aur, s-a pus serios problema găsirii unei metode de reducere a volatilităţilor rezultate în urma speculaţiilor masive. Soluţia propusă de Tobin a fost aceea de taxare a tuturor tranzacţiilor valutare cu un procent de 1%. Taxa ar fi trebuit aplicată peste tot în lume şi ar fi contribuit, conform creatorului său, la stabilitatea sistemului financiar mondial. În principal, ţinta acestei taxe ar fi fost speculatorii care, în acest fel,  nu ar mai fi putut beneficia de diferenţele mici de curs.

La aproape patruzeci de ani de la promovarea ideii lui Tobin se pare că aceasta va fi pusă în aplicare. Iniţial soluţia a fost propusă de Nikolas Sarkozi ultima întrunire a G20, însă nu a fost suficient mediatizată. Bomba a izbucnit ieri, când au "transpirat" informaţii despre posibila instaurare în SUA a unei taxe pentru tranzacţiile financiare mai mari de 100 000 de dolari. Taxa ar urma să fie aplicată pentru toate tipurile de tranzacţii, adică inclusiv pentru acţiuni, tranzacţii fx, futures, optiuni s.a.m.d. Cu toate că nu este vorba de o taxă Tobin în adevăratul sens al cuvântului, iniţiativa legislativă ne semnalizează clar că ţinta următoarei perioade va fi capitalul speculativ. Nu ştiu dacă vom asista într-adevăr la introducerea unei asemenea taxe(lobby-ul marilor bănci e mai puternic decât oricând), însă efectele sale sunt greu de cuantificat. La prima vedere, s-ar putea strânge sume frumoase, însă nu trebuie uitat că un procent covârşitor din tranzacţiile americane sunt speculative. Înăbuşirea acestei "îndeletniciri" poate avea efecte neaşteptate.

O divergenta interesanta

După atâta amar de vreme de mers umăr la umăr, Nikkei şi S&P 500 par a se despărţi într-o evoluţie aproape în oglindă. O imagine extrem de interesantă.

Worst Case Scenario