Cum scapam de tigani?

La sud de Dunăre este în desfăşurare un război etnic stupid. E un război generat, în primul rând, de autorităţile care de ani de zile pactizează cu clanurile mafiote. Clanuri care, întâmplător sau nu, sunt compuse în marea lor majoritate de ţigani. Sătui de sfidări şi injustiţie, bulgarii au ieşit la război deoarece au simţit că acesta este singurul mod în care-şi pot face dreptate. Nu e greu ca, odată pornită sămânţa răzmeriţei, mesajul iniţial să fie deturnat, iar totul să se transforme într-o mult mai facil de justificat luptă etnică.

Cum atracţia pentru elemente negative stă în logica realităţii mioritice, iată că asistăm şi aici la dezvoltarea unei tensiuni stupide. Ştiu, e simplu să spui că tot ce ţi se-ntâmplă rău e din cauza ţiganilor, arabilor, evreilor sau mai ştiu eu a cărei etnii. E simplu ca, suferind de foame, să spui că toată vina pentru ceea ce ţi se-ntâmplă stă în ceilalţi. Este simplu, dar ajută la ceva? Oare dacă pasezi vina rezolvi ceva sau te întorci de unde ai pornit? Sunt câteva întrebări care ar trebui să ne pună pe gânduri.

Dar să începem cu începutul, adică de la ceea ce se observă cu ochiul liber.Nu apuci să faci un pas într-o mare capitală europeană că trebuie să te întâlneşti cu un cerşetor de la noi care-ţi spune într-o limbă stricată o poveste fâsâită. Asta în cazul în care nu e vorba de-o femeie care ţine un plod murdar în mână. Îi spui să plece, nu vrei să ai de-a face cu această imagine grotescă. Ştiu, te enervează! La câţiva paşi distanţă vezi câţiva şmenari care abia aşteaptă să-ţi scaneze buzunarele. În alte părţi, burtoşi siniştri plasează prostituate. Sunt realităţile care se văd cu ochiul liber şi care s-au transformat în brandul nostru de ţară. Nu e un secret pentru nimeni că cea mai mare parte dintre cei care instrumentează aceste business-uri sunt ţigani. Revenind în ţară avem parte de aceeaşi faună cu atribuţii similare: schimb valutar ilegal, cămătărie, fier vechi, prostituţie, cerşetorie s.a.m.d. La prima vedere e simplu să constaţi cum mare parte dintre cei care sunt amestecaţi în aceste afaceri sunt ţigani. Aşa e, însă e o imagine incompletă deoarece toate aceste găşti au în spatele lor, de cele mai multe ori, cetăţeni cu o imagine onorabilă în societate. Aveţi idee de ce nu prea sunt condamnaţi aceşti oameni, de ce autorităţile închid ochii la ilegalităţile lor? E simplu, totul e din cauza faptului că factorii de decizie se află în spatele acestor afaceri dubioase. Mare parte din banii negri învârtiţi de aceste reţele ajung în politică, pomenile electorale şi campaniile de împărţire de bani contra voturi se fac cu fonduri provenind de la aceste reţele. Dar nu trebuie să ne limităm numai la politică deoarece în această mare învârteală ilegală au partea lor şi procurori, judecători, poliţişti şi alţi bravi reprezentanţi ai statului. În realitate asta s-a întâmplat în Bulgaria, iar tiparul de la noi e identic.

A acuza o populaţie întreagă pentru belelele pe care le produc cei mai vizibili reprezentanţi ai săi mi se pare o nedreptate. Sau, mai mult, o dovadă de gândire rudimentară. Pur şi simplu nu poţi să gândeşti că dacă vei extermina o populaţie, brusc problemele tale se vor rezolva. Ajunşi aici, cred că ar trebui să mai lămurim un aspect, anume delimitarea pe care ne simţim nevoiţi să o facem atunci când unul de-al nostru face o boacănă. E simplu să spunem că Mailat nu era român ci ţigan şi, cu asta, să trecem mai departe. De asemenea, ni se pare la fel de natural să spunem că Busuioc e român şi să nu-i mai pomenim etnia. Ei bine, nu e aşa. Trebuie să conştientizăm că toţi cei care au cetăţenia română sunt, în primul rând români. Nu putem să ne asumăm numai lucrurile pozitive pe care le fac aceşti oameni, iar când e vorba de elementele negative să ne delimităm scoţându-le în faţă originea. Nu e corect. 

Cu toate că-mi voi atrage multe critici voi mai face o afirmaţie care multora li se va părea de neacceptat.  Vina pentru infracţiunile făcute de conaţionalii noştri în afara ţării aparţine României. Nu contează că respectivul e ungur, ţigan, evreu, armean sau mai ştiu eu ce la origine. În cazul în care are cetăţenia română, vina pentru ceea ce face respectivul individ aparţine României. Şi, pentru a fi mai explicit, mă voi reîntoarce la ţigani. Oare cine e de vină pentru faptul că marea majoritate a acestei etnii este analfabetă? Dacă pretindem că în România învăţământul până la o anumită vârstă e obligatoriu, de ce mai există analfabeţi? Şi aduc în discuţie acest lucru din cauză că sunt convins că situarea multor membri ai acestei etnii la periferia societăţii este cauzată tocmai de aceast detaliu minor. Ce oportunităţi poate avea în societate un copil care nu ştie să scrie? Desigur niciuna, însă aceasta îl face candidatul ideal pentru lucrurile murdare de la periferia societăţii.

Şi acum să revenim la întrebarea din titlu. Cum scăpăm de ţigani? Simplu, nu avem cum! Sunt oameni ca şi noi, iar cei cărora le înfloresc în cap idei legate de exterminare, restrângeri de drepturi, lagăre sau mai ştiu eu ce alte tâmpenii nu sunt decât nişte indivizi devianţi. Orice om care se naşte pe acest pământ trebuie să aibă drepturi egale cu ceilalţi. Dacă ne deranjează anumite infracţiuni comise de conaţionali de-ai noştri, atunci poate că ar trebui să se meargă la originea problemelor. Dacă poliţistul, procurorul şi judecătorul şi-ar face treaba, cred că multe din problemele pe care le avem s-ar rezolva. Cauza problemelor generate de infractori se află în disfuncţionalităţile statului şi în niciun caz în apartenenţa unora dintre ei la o etnie. În momentul în care vom conştientiza acest lucru cred că vom face un pas important. Dar, până acolo, mai e mult, extrem de mult!

Update

A trecut mai bine de o săptămână de când am dispărut de pe firmament pentru a mă concentra pe definitivarea porției mele anuale de turism extrem. Reîntors în lumea reală constat cu surprindere că evenimentele s-au accelerat, iar lumea întreagă a devenit un întreg cazan în fierbere. Și dacă lumea e un cazan, Europa cu siguranță este miezul încins al acestuia. Pretutindeni sunt probleme, peste tot se văd semnele disperării.

Piețele au înregistrat minime istorice și, ca un semnal al gravității crizei, metalele prețioase evoluează în aceeași direcție cu acțiunile, adică în jos. Nebunia e totală: cu toate că vinovat pentru criza actuală este sistemul financiar - adică banul - toată lumea se refugiază în cash; cu toate că veriga slabă a economiei mondiale este SUA, toată lumea se înghesuie să cumpere datorii ale sale. Privind din exterior poți rămâne uimit de gradul din ce în ce mai mare de iraționalitate a piețelor. Și cum piețele înseamnă investitorii din spatele lor, e clar că trăim vremuri ale nebuniilor în masă. 

Schimbând priveliștea către lumea reală, către stradă, constatăm cum lucrurile se deteriorează abrupt. Demonstrații ale tinerilor în Grecia, conflicte interetnice în Bulgaria(care dau senzația transformării în altceva mai grav) sau lupte dintre poliție și indigeni în Bolivia. În țara siguranței absolute grupuri de protestatari vor să ocupe Wall Street-ul(ce-or face cu el dacă-l ocupă, nimeni nu are habar). Desigur, am putea enumera numeroase alte elemente ale puzzle-ului de conflicte care face ca lumea, în integralitatea ei, să transmită un sentiment de nesiguranță și lipsă a viitorului. 

Dacă cele enumerate până acum vă dau senzația că trăim în haos nu sunteți departe de adevăr. Numai că haosul despre care vorbim s-a instaurat încă de pe vremea în care aveați impresia că suntem guvernați de reguli clare și că lucrurile funcționează bine. Ceea ce se întâmplă acum este rezultanta acelor ani de pseudo-ordine, pseudo-creștere s.m.a.d. Dar aceste lucruri au mai fost discutate aici, motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra acestui aspect; mult mai important este să înțelegem ce anume se întâmplă, care sunt forțele implicate în actuala desfășurare și, mai ales, trebuie să încercăm să vedem ce se va întâmpla în viitor. 

După înțelegerea dubioasă dintre democrați și republicani, SUA s-a îndepărtat de epicentrul crizei, nedorita poziție de vedetă revenindu-i Europei. Aici lucrurile stau de-a dreptul prost din cauza politicilor haotice și a politicienilor care nu se ridică la nivelul vremurilor pe care le trăim. Grecia a fost nevoită să accepte rețeta de revigorare care, din nefericire nu are decât un singur efect: adâncirea crizei pe fondul creșterii datoriilor țării. Și, cu toate că e limpede că schema de ajutorare e total nefuncțională, se fac presiuni pentru menținerea ei pe linia de plutire. În fapt, cu toate că acuzele la nivelul Greciei curg pe fondul campaniilor electorale din marile țări ale Europei, interesul acestor țări este menținerea Greciei pe linia de plutire. O eventuală cădere a țării în default ar pune o presiune extremă pe întreg sistemul bancar european, presiune care poate avea ca efect falimente bancare în lanț. Oricât ar încerca să se minimizeze situația, pericolul cel mai mare este ca, după intrarea în default, Grecia să constate că e mai bine așa, conturând o posibilă schemă de rezolvare a situației și pentru alți membri aflați în dificultate. Ar fi un element care, cu siguranță, ar slăbi extrem de mult Europa. Desigur, căderea Europei nu este o veste bună pentru nimeni. Chiar dacă politica SUA de până acum a fost cea de subliniere a vulnerabilităților Europei pentru a-și obtenebra propriile slăbiciuni, perspectiva unui picaj al UE nu este nicidecum un scenariu pe care să-l poată suporta. Există expuneri imense ale băncilor americane pe Europa ceea ce face ca un cutremur pe Bătrânul Continent să se simtă la fel de puternic peste tot în lume. 

China, cea care părea cea mai ferită de nebunie este într-o situație mai mult ingrată deoarece este pe cale să-și vadă spulberați peste 20 de ani de muncă. Într-un scenariu extrem, impresionantele sale rezerve se pot dovedi doar un inutil morman de hârtie. Nervozitatea extremă a Chinei este total justificată, iar exclamația lui Gao Xing(Nu suntem salvatori. Trebuie să ne salvăm pe noi.) trebuie privită ca un ecou al disperării. Dacă până acum chinezii au privit relativ relaxați situația, se pare că au ajuns la o înțelegere deplină a fenomenelor care se manifestă și, în sfârșit, au conștientizat că nu mai pot crește pe un teren mlăștinos și că, mai mult, tulburarea apelor îi poate arunca brutal în prăpastie. 

Ei bine, ce urmează să se întâmple? Mai marii lumii sunt precum niște copii care, experimentând fără a înțelege ce fac, și-au stricat jucăria. Numai că jucăria stricată este sistemul economic global, iar încercările de a-l repara produc deteriorări în locuri neașteptate. Ne așteaptă sfârșitul? Personal cred că încă nu. Toate evenimentele și precipitările nu au încă un liant care să le ghideze către o țintă clară. În plus, încă  nu s-au epuizat toate schemele de luptă și, mai ales, încă nu s-a intrat cu totul în irațional. Banca Centrală Europeană va prezenta propria sa versiune de QE, FED-ul este pregătit să livreze lichiditate oricând și oriunde, iar Asia se aliniază noii paradigme. Aceasta mă face să cred că, înainte de a veni marele dezastru, vom avea un nou episod de nebunie. De ce spun asta? Din cauză că încă nu a fost scoasă la vedere artileria grea. Momentan se fac eforturi disperate de a păstra aparența de normalitate și se injectează fonduri prin intermediul instituțiilor financiare internaționale. Cel mai probabil, semnalul că lucrurile o iau cu adevărat razna va fi dat de intrarea în criză a acestora; e dezvoltarea normală a crizei: dinspre bănci către state, dinspre state către instituțiile internaționale și dinspre acestea către băncile centrale. Dar până atunci, până să ajungem la adevărata criză, cred că vom avea parte de o nouă creștere irațională.

Singapore

Is UBS's $2 Billion Just the Beginning?

Si totusi, ce se intampla?

Am asistat ieri la o nouă nebunie mediatică având în centru aceleaşi bănci franţuzeşti. După ce au început săptămâna în forţă cu zvonurile privind iminenta retrogradare, iată că ieri zvonul lansat de ce cei de la The Wall Street Journal s-a concretizat pentru două dintre ele. Motiv perfect pentru numeroşi gură cască să iasă şi să-şi dea cu părerea despre dedesubturile acestei retrogradări.

Aşa cum îi ştim, bravii politicieni francezi au început să tune şi să fulgere la adresa tuturor pentru ceea ce li se întâmplă pe nedrept. Bineînţeles că n-au ezitat să-şi păstreze comportamentul cu care ne obişnuiserăm şi, cum era de aşteptat, li se pare mult mai comod s-o pună de o teorie a conspiraţiei decât să se concentreze pe curăţarea gunoiului pe care l-au cosmetizat atâta amar de vreme. Cea mai tare teorie lansată ieri a fost cea referitoare la tentativa de preluare ostilă a Societe Generale. Cu alte cuvinte, noi suntem solizi, dar lumea e rea... Experienţa ne învaţă că asemenea prostii nu ţin de foame. 

Realitatea este desigur diferită, însă mulţi dintre noi suntem tentaţi să ne aplecăm asupra unor teorii bombastice doar de dragul de a admira o construcţie fantastică despre care preferăm să uităm că nu poate face faţă unui mediu real. În mai multe rânduri am spus că principala vulnerabilitate a Europei provine de la bănci. Burduşite cu active toxice înghiţite pe nemestecate în perioada de nebunie, băncile europene încep să scârţâie. E adevărat că au făcut numeroase cosmetizări contabile pentru a-şi izola mizeria din bilanţuri, însă obligaţiile cărora trebuie să le facă faţă încep să le jeneze. Jena devine observabilă întrucât au nevoie disperată de dolari deoarece în perioada de nebunie găsiseră "Tărâmul Făgăduinţei" unde plasau bani fără riscuri. Spre deosebire de suratele lor de peste Ocean nu au reţele de retail prin intermediul cărora să atragă dolari ieftini, astfel încât trebuie să se împrumute de la instituţii financiare din SUA. Cum acolo zvonurile circulă repede, foamea de dolari a unor bănci franţuzeşti a început să trezească suspiciuni şi, în acest fel, s-au trezit cu o creştere rapidă a costurilor de împrumut în paralel cu scăderea încrederii în ele. Motivul găsit de Moody's pentru scăderea rating-ului este unul de complezenţă, deoarece nu puteau să-şi justifice mişcarea prin zvonurile de pe piaţă. Mai mult, readucerea în discuţie a activelor toxice ar îndrepta privirile şi către băncile americane care suferă de aceeaşi boală. Şi cum de la "greşeala" cu scăderea ratingului operată de S&P agenţiile au înţeles că trebuie să sufle şi-n iaurt s-a preferat o formulă clasică de justificare a acţiunii, formulă care convine tuturor.

În spatele rating-urilor şi a zvonisticii este însă o situaţie disperată. Foamea de dolari a băncilor respective s-a transmis celor mai mari clienţi ai lor care-şi văd activitatea compromisă de incapacitatea acestor bănci de a le finanţa în dolari. Mai grav e că situaţia nu este valabilă numai pentru băncile franţuzeşti, ci pentru majoritatea(dacă nu totalitatea) celor europene. Cu toate că mişcările sunt discrete, devin vizibile solicitări de finanţare adresate direct băncilor americane de către companiile europene. Aceasta nu face altceva decât să slăbească şi mai mult băncile europene deoarece e vorba de clienţi mari şi serioşi. 

Fără doar şi poate devine necesară recapitalizarea băncilor europene. Banii ar trebui luaţi de la acţionari, dar credeţi că aceştia au bani? Cu siguranţă că răspunsul impus va fi nu, iar de-aici va porni ideea recapitalizării lor cu bani publici. O mişcare ale cărei costuri sunt greu de estimat, dar care, cu siguranţă îi va face invidioşi pe greci deoarece sumele vehiculate ar putea scoate din criză câteva Grecii. Personal cred că recapitalizarea cu bani publici e o prostie care va arunca întreaga Europă într-o criză majoră a datoriilor. Spre deosebire de SUA, UE nu are un FED la dispoziţie. BCE e mult mai limitată din punct de vedere al capacităţilor neortodoxe de intervenţie, deoarece statele membre au tendinţa de a confunda această instituţie cu peştera lui Alibaba. Personal cred că banii trebuie căutaţi pe piaţă, nu în visteria statelor. În cazul în care nu se găsesc, instituţiile respective ar trebui lăsate să cadă. E mult mai ieftin, indiferent de justificările unor teoreticieni.

Euro?

Cu Grecia încolţită de creditori şi căzută în inevitabila capcană a datoriilor, lucrurile încep să se înrăutăţească pentru întreaga Europă. Dacă până acum UE avea nevoie doar de voinţă pentru a pune lucrurile în regulă, iată că am ajuns în situaţia în care problemele par a deveni inevitabile. Şi aceasta pentru simplul motiv că deciziile privind lupta împotriva crizei s-au lăsat aşteptate, politicienii preferând sterilele discuţii despre cine pe cine trebuie să influenţeze sau, mai grav, combinând deciziile cu bombasticele discursuri electorale.

Nimeni nu pare a fi înţeles că miza jocului grecesc este mult mai mare decât graniţele acestei ţări. Rezultatele jocului periculos de până acum încep să se vadă. Dacă se confirmă zvonul lansat de WSJ conform căruia BNP Paribas, Credit Agricole şi Societe Generale urmează să fie retrogradate de Moody's(SG chiar cu două poziţii!) putem asista la începuturile unei furtuni. Există o posibilitate foarte mare ca, după confirmarea zvonurilor, lucrurile să scape realmente de sub control şi aceasta în ciuda faptului că sunt mulţi analişti care spun că scăderile de ieri de la burse au inclus scenariul scăderii rating-ului. Cele câteva bănci ale căror probleme au ieşit la suprafaţă reprezintă numai vârful iceberg-ului. Cu siguranţă problemele cosmetizate până acum sunt mul mai multe şi, din nefericire, ele nu sunt doar cele legate de Grecia. La rând aşteaptă Italia. Despre expunerile băncilor europene pe Italia nu vrea să vorbească nimeni. Agravarea problemelor de-acolo vor avea efectul unei bombe atomice dezamorsată fix în fundaţia sistemului bancar european. 

Poate cel mai grav lucru la care am asistat este semnalul dat de Germania care pare a se pregăti singură de falimentul Greciei. În timp ce la Atena premierul Papandreu ia măsuri disperate pentru a mai putea primi o picătură de oxigen, nemţii se pregătesc să facă ceea ce ştiu ei cel mai bine, anume să pompeze bani în bănci. Ceea ce însă nu ştiu belicoşii oficiali nemţi este faptul că efectiv nu au fondurile necesare protejării ţării de o fractură în zona euro. Cel mai probabil, la fel vor face şi francezii, iar haosul care se va instaura în Europa e greu de descris. Momentan suntem în pragul unui scurt episod de genul "scapă cine poate". Naivitatea unora e dată de credinţa lor că aceasta e strategia de a scăpa de dezastru. Şi spun că e naivitate deoarece nu şi-au făcut suficient calculele. E adevărat că zona europeană este suficient de imatură pentru a putea fi destabilizată însă, în acelaşi timp, este suficient de matură pentru a nu putea fi dărâmată. Gradul de integrare al  membrilor este suficient de mare pentru a face această construcţie extrem de greu reversibilă. În aceste condiţii iniţiativele precum cea a Germaniei(care se pregăteşte să treacă singură de hopul falimentului Greciei) vor avea în final un cost mult mai mare şi rezultate îndoielnice.

Problemele Europei sunt mari şi este nevoie de o reformă serioasă. Numai că, pentru aceasta, trebuie să se renunţe la naţionalismele ieftine, la cosmetizările de suprafaţă şi la jocurile de genul "eu sunt şeful aici". Din nefericire, deciziile sunt luate de indivizi incapabili având un coeficient de inteligenţă modest. Europa are nevoie de schimbări radicale, care să înceapă de la cei cocoţaţi pe posturi la al căror nivel nu se ridică. Aşa ceva deocamdată nu este posibil, motiv pentru care cred că euro se află în mijlocul unei turbulenţe majore. Personal cred că zona începe să devina instabilă, iar moneda europeană se poate deprecia puternic. Nu pariez pe o dezintegrare a zonei deoarece, aşa cum am mai spus, nu cred că este posibilă. Însă problemele şi suferinţele sunt abia la început.

9/11 şi după

Sunt nenumărate opiniile referitoare la ceea ce s-a întâmplat atunci. Există atâtea variante încât, o simplă enumerare ne-ar propaga pe un tărâm al relativităţii absolute din care chiar n-am mai înţelege nimic. Încă îmi sunt vii imaginile de coşmar în care cel de-al doilea avion a intrat în direct în turn. A fost punctul suprem de cotitură. America părea neajutorată, nimeni nu ştia ce se întâmplă, cine e duşmanul şi, mai ales, ce vrea acest duşman. Am văzut atunci o Americă abulică, fără direcţie, similară unui vas naufragiat fără speranţă în mijlocul unui uragan.

Dincolo de toate teoriile care sunt vehiculate trebuie să înţelegem că acolo au murit oameni. Acum, la zece ani, putem să privim detaşaţi şi, mai mult, să înţelegem cotitura politică şi economică de care am avut parte începând cu acea dată. De la acel eveniment au pornit multe altele: războaiele din Afganistan şi Irak sau ceea ce s-a numit războiul global împotriva terorismului; fără a exagera, cred că putem include aici şi ceea ce se întâmplă acum în Orient. Tensiunile şi schimbările din Tunisia, Egipt, Yemen, Libia sau Siria, toate acestea sunt legate ombilical de ceea ce s-a întâmplat atunci. Dar lucrul care îngrijorează cel mai mult e faptul că absolut toate evenimentele care au urmat tragediei 9/11 se bazează pe o filosofie politică total greşită al cărei faliment va fi dezastruos atât pentru iniţiatori cât şi pentru cei pe care se experimentează încă.

Greater Middle East(GME) este un termen puţin cunoscut care grupează elementele unui plan american pentru Orientul Mijlociu. Este un concept dezvoltat în anii '90 de către think tank-uri finanţate de Departamentul de Stat şi care a devenit coloana vertebrală a acţiunilor americane din Orientul Mijlociu post 9/11. Rezumând, GME propune o democratizare a lumii musulmane printr-un pattern similar celui occidental. Astfel, societatea ar urma să fie schimbată de jos în sus, de la nivelul individului care, treptat, devine conştient de binefacerile democraţiei şi forţează evoluţia întregii societăţi. O filozofie liberală în esenţă care trebuia implementată pentru a forţa democratiarea butoiului cu pulbere din Orient. Şi, pentru a putea fi pusă în aplicare, doctrina trebuia sprijinită de cei trei piloni esenţiali reprezentaţi de: societate civilă, privatizare şi bună guvernanţă. Credinţa grupurilor din jurul Administraţiei Bush a fost aceea că întreaga construcţie a GME nu trebuie decât sprijinită iniţial cu fonduri şi presiuni politice(care nu le exclud pe cele armate) pentru ca, după sădirea sâmburilor democraţiei(a se înţelege ONG-uri, societate civilă, forţarea privatizărilor s.a.m.d.) să se obţină o transmutare a întregii societăţi orientale. 

Criticii GME au înţeles imediat că modul reducţionist de a vedea lucrurile, am putea spune specific politicii americane, va conduce către o complicare a situaţiei. Desigur, semnalele de alarmă trase uneori chiar din interiorul unor instituţii americane au fost ignorate, iar marele plan a început să fie pus în aplicare. Pas cu pas, America şi-a făcut simţită prezenţa din ce în ce mai mult în regiune. Afganistanul a fost golit de talibani, au fost generate alegeri libere care au emanat un preşedinte prietenos. Trei ani mai târziu a urmat invazia Irak-ului. S-a încercat acelaşi parcurs, vizând organizarea de alegeri libere, dezvoltarea unui cod legislativ şi implementarea instituţiilor democratice. Desigur, la început, totul părea a funcţiona în ciuda unor mici şicane. Numai că, treptat, s-a produs ruptura fatală, imposibil de prezis din birourile birocraţilor sau ale gânditorilor de la Washington. Orientul este mai mult decât o zonă; putem să-l considerăm un organism care a reacţionat violent. Şi, pentru ca lucrurile să se transforme într-un coşmar, Orientul a făcut ceea ce a ştiut mai bine, adică s-a atomizat. Brusc, americanii s-au trezit în mijlocul unui haos reprezentat de fracţiuni religioase, interese tribale, revanşe, complexe istorice, revendicări teritoriale, pseudo colaboraţionism s.a.m.d. Democraţia pe care o clamau toţi a devenit ceva inacceptabil pentru americani care nu concepeau că alegerile libere pot aduce la conducere islamişti radicali. Iar optica diferită i-a transformat din eliberatori în asupritori, cu toate consecinţele pe care le cunoaştem. Mai mult, invazia din Irak s-a transformat într-un factor  care a crescut puterea de influenţă a Iran-ului. Dacă în epoca Saddam graniţa dintre şiiţi şi suniţi părea trasată pentru totdeauna, democraţia impusă de la centru a efect translatarea graniţei dintre şiiţi şi suniţi de la graniţa cu Iran-ul către centrul Irak-ului. Această cucerire a unui spaţiu spiritual a reaprins lupta celor două fracţiuni. Numai că, de această dată, religia se combină cu politica transformând totul într-un mix exploziv. Este dificil ca aceste elemente să fie înţelese de un birocrat care nu prea are habar pe ce lume trăieşte. Viaţa sa se desfăşoară într-o lume plată, desacralizată în care manipularea indivizilor este similară programării roboţilor. Lumea arabă arată cu totul diferit, iar cei care cred că pot juca şah pe tabla Orientului fără să-i cunoască valorile şi complexele se înşeală amarnic.

La zece ani de la evenimente 9/11 lumea este schimbată radical. America se scufundă sub presiunea datoriilor, multe dintre ele avându-şi originea în acele zile, mai precis în reacţia generată de respectivele evenimente. Costurile războaielor văzute la care se adaugă cele ale războaielor nevăzute sunt greu sustenabile. Ceea ce se credea a fi un balon de oxigen pentru economia americană s-a transformat treptat în sfoara care o sugrumă. Orientul este, la rândul său, zguduit de revoluţii ale căror cauze stau în doctrina GME şi care par a conduce către nicăieri. Fronturile care s-au deschis sunt infinite, zona respiră un aer greu, o combinaţie de libertate cu răzbunare, de linişte cu haos. Dacă spui că nimeni nu poate face ordine acolo nu eşti departe de adevăr. S-a distrus nebuneşte un echilibru fără a avea ceva viabil cu care să fie înlocuit. Extinzând orizontul putem spune că, după zece ani, lumea întreagă încă suferă, iar rănile acelei rupturi se vor vindeca extrem de greu. Efectele evenimentelor de-atunci încă nu s-au terminat. Ele ne vor urmări mult timp de-acum înainte, la fel ca şi misterele acelor zile. Au trecut zece ani de când civilizaţiile s-au ciocnit violent. De-atunci, o filosofie politică greşită ne-a transformat iremediabil lumea. Mai rău e că marea ameninţare de la orizont este falimentul GME urmat de haosul total al Orientului. Un haos care ne va complica teribil lumea în care trăim.