Revolutii si evolutii

În urmă cu două săptămâni a încetat din viață Bill Moggridge. Pentru mulți, numele lui nu spune mare lucru. Dacă vă voi spune că a fost unul dintre fondatorii GRiD Systems Corporation probabil că nu voi face decât să vă conduc într-o negură și mai mare. Așa că e timpul să clarificăm misterul din spatele unor nume, pe nedrept, mai puțin cunoscute.

Ei bine, să începem cu începutul. Bill Moggridge este creatorul laptopului. GRiD Systems este compania care a introdus noul concept pe piață producând primul laptop din istorie, Grid Compass. La un preț de intrare de 8150$ nu era tocmai o variantă de luat în calcul pentru omul de rând. Cu toate acestea, firma a avut ceva comenzi, în special din partea forțelor armate americane și NASA. Era anul 1982. De-atunci multe lucruri s-au schimbat însă conceptul novator al lui Moggridge a supraviețuit. Ca multe alte idei geniale, design-ul novator al lui Moggridge n-a avut succes din start. Chiar dacă și-a găsit cu ușurință aplicabilitate în domenii sensibile precum apărarea, drumul său către cucerirea marelui public a fost unul destul de lung pentru perioada pe care o trăim. 

Industria secolului XX ne-a oferit o groază situații în care concepte revoluționare, inițial ignorate, au devenit, după o perioadă de coacere, adevărate bombe de isterizat masele. iPod-ul își trage seva din walkman-ul celor de la Sony a cărui paternitate a fost contestată de adevăratul inventator, germano-brazilianul Andreas Pavel. Într-un final, după procese costisitoare, Sony a ajuns la o înțelegere cu Andreas Pavel, despăgubindu-l cu o sumă rămasă secretă și recunoscându-i meritele. Dispozitivul lui Pavel n-a avut succes de la început. Inițial el a încercat să vândă patentul coloșilor vremii(Grundig, Philips, Yamaha), dar aceștia n-au fost interesați. Doi ani mai târziu, în 1979, Sony scoate pe piață walkman-ul și începe revoluția „muzicii la purtător”. 

Ceva mai recent avem conceptul de tabletă introdus de Microsoft undeva la începutul anilor 2000. A dat frumos în timpul unor campanii de marketing ale companiei după care conceptul a părut să se stingă. Aceasta în ciuda faptului că vreo câțiva producători de hardware, cuceriți de generozitatea designului, au încercat să-l pună imediat în aplicare. N-a mers atunci. A trebuit să mai treacă ceva vreme până când Steve Jobs a „șlefuit” conceptul scoțând la lumină iPad și declanșând nebunia tabletelor. Exact la momentul potrivit, exact când piața avea nevoie de el!

Mai vreți exemple? Veți găsi destule. Automobilul, telefonul, televizorul și atâtea alte obiecte ale confortului nostru personal au cunoscut același pattern de dezvoltare: conceptul revoluționar, uitarea aparentă(intrarea în adormire) și apoi evoluția explozivă. 

Motivul pentru care m-am hotărât să vă aduc în atenție toate aceste exemple este acela de a înțelege că istoria este cumva nedreaptă. Există revoluționarii, geniile care deschid drumul și cei care știu când e momentul să profite. Este un pattern care se repetă de când lumea, o luptă în care revoluția deschide drumul, în timp ce profitul adevărat se face din evoluție.

Nu întâmplător am scris acest articol ci datorită faptului că industra IT cred că se află în pragul unei noi isterii generate de un concept al anilor '90. Semnele sale se văd, dar încă nu a apărut persoana providențială care să șlefuiască respectivul concept și să profite din plin de el. Însă nu vă voi dezvălui astăzi care cred eu că va fi „noua revoluția”, ci vă provoc să spuneți voi, în secțiunea de comentarii, care credeți că va fi acesta. Mâine vom continua subiectul. 

Uniunea bancara

După ce hotărârea Curții Constituționale a Germaniei a dat verde planurilor de ajutorare, oficialii Comisiei Europene s-au gândit să meargă mai departe, propunând o uniune bancară. Ca de fiecare dată,  s-a pornit de la o idee bună a cărei propunere de punere în practică a fost de-a dreptul prostească. De altfel, pe zi ce trece conștientizăm din ce în ce mai mult că superficialitatea, prostia și heirupismul par a fi trăsături caracteristice popularilor. 

Rezultatele erau simplu de intuit încă de la momentul propunerii. Prima țară care s-a declarat împotriva uniunii bancare a fost Suedia. A fost imediat urmată de Polonia care, prin vocea ministrului de finanțe Jacek Rostowski a transmis un mesaj cât se poate de clar:

„La această oră, propunerea Comisiei Europene nu ne interesează absolut deloc. Nu putem participa la o instituţie în care nu dispunem de drept de vot, fiind însă supuşi deciziilor acesteia. Nu se pune problema.”

Lucrurile au devenit însă și mai complicate la întrunirea miniștrilor de finanțe din UE petrecută sâmbătă în Cipru. Acolo s-au văzut clar diferențele de opinie. Astfel, în timp ce ministrul francez a propus un calendar alert de „predare a controlului”, Wolfgang Schäuble a obiectat solicitând mai întâi realizarea unui test de stress bancar la nivel european. Mai mult, au fost obiecții puternice referitoare la instituția sub care să se realizeze această uniune. Într-un fel Schäuble are dreptate atunci când spune că Banca Centrală Europeană(sau altă autoritate centrală) n-ar trebui să fie implicată în supervizarea tuturor băncilor ci numai a celor foarte mari, cu impact major în regiune. La ce nivel de centralizare s-ar ajunge și în ce monstru s-ar transforma BCE în condițiile în care ar deveni „șefa” a peste 6000 de instituții din Uniune? Suedezul Anders Borg a reluat nemulțumirile în ceea ce privește interacțiunea membri-non membri în cazul realizării uniunii bancare. Practic băncile din țările cu monedă proprie vor trebui să se supună deciziilor BCE fără a avea drept la vot, ceea ce se poate traduce într-un dictat aberant. Este o măsură care, în forma actuală n-are absolut nicio șansă de a merge mai departe deoarece, în această privință, orice stat membru al UE își poate exercita dreptul de veto. Faptul că înainte de întâlnire erau doar două state care se pronunțaseră împotriva uniunii bancare, iar după numărul nemulțumiților a crescut la patru, spune multe.

În concluzie cred că propunerea Comisiei Europene reprezintă o mostră clară de prostie galopantă. O asemenea mișcare nu se poate face forțând termenele și fără o analiză serioasă. Încă odată, dacă mai era nevoie, Comisia Europeană demonstrează că e incapabilă să înțeleagă ce e Europa acum și cum se poate construi viitoarea Europă. Știu că mulți birocrați mediocri visează la un fel de dictat netransparent al șobolanilor din subsolurile instituțiilor europene, dar acest lucru nu se va întâmpla. Cei care-și imaginează că devianții din PPE vor reuși să instituie în Europa un model similar URSS își fac iluzii. Lumea se schimbă, iar prostovanilor care au împins continentul în dezastru deja le fuge pământul de sub picioare.

Cele doua timpuri

Un film care, în cel mai bun caz, este catalogat insignifiant în Occident, a demonstrat că are puterea de a aprinde o mare parte a Orientului. O primă linie formată din Libia, Egipt, Yemen a reacționat violent, linia a doua formată din Maroc, Sudan și Tunisia a reacționat vizibil, în timp ce restul Orientului a intrat în fierbere. V-ați întrebat vreodată care este fenomenul pentru care se întâmplă aceste evenimente? Vă mai amintiți de scandalul caricaturilor daneze? La fel ca și atunci, o chestiune care în Occident ține de actualitate, de banal, are puterea de a declanșa acolo pasiuni fantastice.

Cauzele „nebuniei” sunt multiple, iar efectele, chiar dacă radicale, sunt încă minore față de capacitatea „atomică” a zonei. Diferențele dintre Orient și Occident, chiar dacă documentate, rămân de neînțeles pentru factorii politici de decizie. A încerca să acționezi acolo la fel ca în orice alt colț al lumii, bazându-te doar pe înțelegerea fenomenului globalizării de către nereprezentativii lideri locali, este o iluzie. Orientul trăiește altfel și, pentru cei care refuză să-i admită identitatea, reacționează surprinzător. Putem spune că ceea ce s-a întâmplat cu ambasadorul american din Libia a luat absolut pe nepregătite SUA. La fel și „contaminarea” celorlalte state cu virusul răzbunării, atacurile asupra ambasadelor și, într-un registru comun, reafirmarea urii istorice față de SUA.

Elementul principal care face diferența între cele două culturi este timpul, mai precis percepția sa. În timp ce pentru occidental timpul curge liniar, cu un început clar și un sfârșit care devine pentru fiecare individ din ce în ce mai apăsător și mai cert de la o clipă la alta, pentru oriental timpul este circular, periodic, mult mai apropiat de structura spirituală a ființei. Diferențele de percepție a timpului conduc la diferențe fundamentale între indivizii aparținând celor două culturi. Occidentalul trăiește în spectacolul debilizant al evenimentelor, are o memorie volatilă și se simte apăsat de spațiul și timpul limitat pe care le are la dispoziție. Este precum un alergător care știe că la sfârșitul cursei urmează să fie împușcat și, de asemenea, este motivat să câștige cursa. Pe de o parte luptă să ajungă primul, pe de altă parte, pe măsură ce se apropie de linia de final, este cuprins de îndoieli, de anxietate și, de cele mai multe ori sfârșește nebun. Orientalul își desfășoară viața diferit, pentru el timpul este ciclic, compus din morți și renașteri succesive, în concordanță cu natura și, cu siguranță, mult mai împăcat cu sine. Moartea nu este pentru oriental finalul, ci un alt început, o altă etapă. 

Diferențele de percepție conduc însă și la diferențe ale memoriei. Pentru occidental, timpul liniar implică uitarea rapidă a trecutului, trăirea vieții între un prezent abulic, bombardat de evenimente și un viitor aleator. Singura certitudine a occidentalului e sfârșitul, acel sfârșit apăsător. Orientalul însă își retrăiește viața de fiecare dată, traseul circular al timpului îl face să-și reamintească evenimentele, să nu le uite și să reacționeze la unele din ele ca și cum ele s-ar întâmpla în prezent. Așa se explică misterul „reamintirii întârziate” a unor evenimente, așa apar reacțiile radicale petrecute chiar și după mult timp.

Societatea occidentală, în superficialitatea sa, tratează interacțiunea cu Orientul în termenii puerili de cost și profit, de buzz mediatic sau prin intermediul altor filtre superficiale. Pericolul constă însă în această persistență a memoriei orientale care, în viitor, va conduce la acțiuni pe cât de violente, pe atât de inexplicabile pentru occidentali. Desigur, în lumea actuală, dominată de politica prostească a SUA, aceste elemente sunt considerate „chestiuni culturale”, care au un rol minor de diferențiere. Schema de lucru a pragmatismului politic american e una simplificatoare, care propune aducerea civilizațiilor la un numitor comun(globalizare) pentru satisfacerea propriilor nevoi politico-financiare. Prin această perspectivă poate fi explicată primăvara arabă și impunerea noii paradigme a statului islamic radical înlocuind „tiraniile democratice” impuse acum mai bine de jumătate de secol. Oricine înțelege că abordarea americană e iluzorie, dar, din punctul de vedere pragmatic al modelului „început-sfârșit”, aplicarea noii paradigme e perfectă. Tradus ar suna cam așa: „nimic nu durează la infinit, așa că pe noi nu ne interesează decât să dureze o perioadă”. Se uită faptul că experimentarea cu Orientul nu e benefică, se ignoră acumularea frustrărilor și toate acestea vor conduce la rezultate absolut groaznice. Dacă ne gândim bine, nebunia pornește numai de la refuzul unora de a accepta diversitatea.

Ajunși aici mă voi îndepărta aparent de Orient pentru a vă îndemna la meditație. Poate că e timpul să înțelegem și noi, atât ca individ cât și ca națiune, această diferență între cele două timpuri. Poate că e timpul să înțelegem că suntem într-o tranziție prelungită de la modelul timpului circular la cel liniar. Chiar dacă discuția depășește cadrul realității imediate cu care ne confruntăm poate merită să medităm puțin la noi, la ceea ce suntem și la ceea ce vrem să fim. Merită oare să ne părăsim esența pentru a funcționa defectuos într-un model în care ne vom mișca întotdeauna cu stângăcie? E un punct de plecare, e un element pe care trebuie cel puțin să-l conștientizăm înainte de a face pasul.

Cine va castiga lupta telefoanelor inteligente?

Mai mult ca oricând, această toamnă pare a asigura decorul perfect într-o confruntare a giganților IT. Noul iPhone, noul Windows, noile dispozitive cu Android, noile terminale Nokia s.a.m.d. Există o frenezie teribilă a lansărilor, se pun în funcțiune planuri complexe de atac, de iau decizii strategice. Toate acestea pentru un dreptunghiuleț de câțiva centimetri pătrați.

A face un telefon mobil a devenit o preocupare extrem de complexă. Și aceasta pentru că, dincolo de design și proiectare trebuie să găsești portițe de diferențiere, să faci aplicații care să te scoată în evidență sau să oferi caracteristici unice. Așa se face că avem un război al hărților între Apple și Google, un război al camerelor foto început de Nokia, o bătălie a design-ului plat care se dă între Samsung și Motorola s.a.m.d. Aglomerarea lansărilor promite să ne țină „pe poziție”, să ne arunce în războaie ideologice și să ne facă să scoatem rapid din buzunare banii necesari înrolării într-o tabără.

Cu toate acestea lipsește cineva din peisaj. Există un concurent pe care nimeni nu pare a-l lua în seamă, dar care, cu siguranță, reprezintă viitorul. Mă refer la imensa masă a producătorilor chinezi, un grup haotic de firme care produc terminale pe bandă rulantă și care, dincolo de alimentarea pieței interne, se bat pentru cote cât mai mari de export. Cu toate că nu sunt luați în serios, chinezii au depășit stadiul de clonare a marilor mărci vestice și par a merge pe propriul drum. Începând cu design-ul hardware care oferă absolut toată gama de implementări și terminând cu software-ul care începe să se maturizeze amenințător. O să încep prin a lăuda implementările din trecut bazate pe Nucleus RTOS pentru telefoanele dual sim, în special facilitățile avansate pe care marii producători nu le oferă nici măcar acum(spre exemplu posibilitatea de a suna de pe oricare SIM, fără existența unuia „master”). Remarcabil e că  implementările respective s-au făcut pe o platformă hardware super-ieftină. Trecerea la era smartphone a condus la o nebunie a implementărilor Android. Însă, Android-ul este legat ombilical de Google și de serviciile pe care le oferă. În China serviciile web ale Google funcționează prost din cauza tensiunilor dintre companie și guvernul chinez pe tema cenzurii. De-aici rezultă o insatisfacție a consumatorului final care se află, de multe ori, în fața unor servicii inutilizabile.

Cum problemele sunt vizibile, cei de la Alibaba au început din 2011 dezvoltarea propriului sistem de operare numit Aliyun. Este un sistem gândit în principal pentru piața chineză, are toată gama de aplicații și, mai mult, nu are necesități hardware foarte mari. Aliyun se află în fața primelor implementări, fiind implementat de câţiva producători de telefoane. Cu siguranţă nu este cel mai promiţător start, dar este un  start. În cazul în care va avea succes, Aliyun va face rapid baza critică de clienţi pentru a se impune. Nu vreau să cad în capcana celor care ridică în slăvi sistemul de operare de la Alibaba doar pentru că are un gigant IT în spate. Riscurile sunt majore chiar şi pentru ei, dar ceea ce-i ajută este masa imensă de potenţiali clienţi.

Experienţa ne demonstrează că atunci când o luptă devine acerbă şi aglomerată câştigătorii nu sunt giganţii, ci unii cărora la început nu li se dădea nicio şansă. Lupta în domeniul terminalelor mobile a devenit nebună, companiile măresc iraţional bugetele în speranţa dizlocării de bucăţi esenţiale ale pieţei. Personal cred că cei care vor câştiga războiul sunt cei care acum sunt pe margine. Indiferent că peste câţiva ani ne vom delecta cu un sistem Aliyun sau cu un alt nume exotic, cu siguranţă vom mai adăuga în lista lecţiilor despre iraţional bugetele actuale de lansare a smartphone-urilor. Aşa cum spuneam în trecut, era cloud spulberă noţiunea de sistem de operare trecând-o pe planul secund. Este o lecţie pe care chinezii par a fi înţeles-o mult mai repede.

Unde ne aflam?

Super Mario, parcă într-o încercare de a-şi justifica porecla, a ieşit, demonstrativ, pe străzile financiare cu bazooka. Nu e nimic nou în toată această acţiune, însă este pentru prima dată când operaţiunea decurge transparent şi, mai mult, este pentru prima dată când se foloseşte un cuvânt neuzual până acum: unlimited.

Ce avem de fapt? Banca Centrală Europeană anunţă că va cumpăra nelimitat datorii ale ţărilor cu probleme pentru a împiedica o creştere a costului finanţării acestora. Este o imensă şi binevenită gură de oxigen care, pe termen scurt, a reintrodus optimismul în pieţe. Se pare că termenul "nelimitat" este un fel de incantaţie magică, o formulă care are puterea de a ridica morţii. Altfel nu-mi pot explica această trecere radicală de la pesimism la optimism, această schimbare bruscă de opinii şi percepţii. Pe de altă parte, am putea spune că este normală această schimbare. Din punct de vedere teoretic, dacă Italia şi Spania nu vor mai avea probleme de piaţă reuşind să se se finanţeze la costuri normale, trecerea lor prin criză va fi mai lină. Lucrurile par a fi OK din acest punct de vedere, însă există un mare semn de întrebare: în condiţiile în care BCE poate cumpăra iraţional titluri, indiferent de rating-ul acestora, se pune întrebarea referitoare la fundamentul monedei unice. Ceea ce ne conduce automat la perspectiva deprecierii monedei.

Ajunşi în acest punct trebuie să ne reamintim că, în urmă cu vreo doi ani vă descriam traseul crizei. Spuneam atunci că problemele s-au mutat de la bănci la state şi că urmează mutarea găurilor de la state la băncile centrale. Este fix ceea ce avem acum. Mutarea mizeriei în "dulapurile" mult mai discrete ale băncilor centrale este, în realitate, noua etapă a crizei. Vom scăpa de problemele de finanţare ale statelor, dar monedele vor rămâne forme fără fond, elemente financiare fără niciun fundament. Practic de-aici va veni nebunia deoarece politicul va refuza să constate realitatea, generând crize multiple, acoperite artificial. 

Ce urmează? Posibil o stabilizare pe termen scurt urmată de o cursă nebună pentru a scăpa de bani. După ce am avut cursa mutării banilor în "valute sigure", urmează să vedem marea încercare de transformare a banilor lichizi în bunuri palpabile. Din punct de vedere logic aceasta s-ar traduce prin hiperinflaţie, dar noi, care-am mai trecut printr-o perioadă în care existau bani fără a exista bunuri, ştim bine că există şi alte metode de menţinere a iluzoriului şi falsităţii în viaţa de zi cu zi. 

5 ani

În 9 septembrie 2007 am început acest blog. Iată că au trecut cinci ani în care mi-am scris gândurile, percepţiile şi analizele în peste 1000 de articole. Dacă am făcut-o bine sau rău vă las să judecaţi singuri.

Tambal