Spre ce conduce Siria?

Mâine urmează să se voteze în Senatul american un proiect de rezoluție care îl autorizează pe Barack Obama să intervină militar în Siria. Este un vot controversat, care ar trebui să consfințească poziția SUA de jandarm planetar. O poziție deranjantă pentru mulți, dar căreia nu i se poate opune mare lucru. Cu toate acestea lucrurile nu sunt pe atât de simple pe cât ar putea unii să creadă.

Într-adevăr, SUA nu mai este de mult o putere militară, ci un colos. Bugetul gigantic alocat apărării de-a lungul timpului a condus la o dezvoltare fantastică, fără precedent în istorie. Armata SUA nu este doar deținătoarea unui arsenal de invidiat. Armata s-a implicat masiv în cercetarea fundamentală, deține laboratoare și specialiști de calibru, are unul dintre cele mai coerente sisteme de informații s.a.m.d. Fără doar și poate, SUA are un avans de câțiva zeci de ani în fața celorlalți competitori. 

În aceste condiții Siria pare doar o formalitate. Și totuși, de ce n-au atacat încă americanii? Într-adevăr, n-ar fi mare lucru o invazie a Siriei, însă baza militară rusească de la Tartous stă fix ca un ghimpe-n coastă. Pentru moment această realitate de pe teren exclude o invazie terestră deoarece aceasta va fi considerată o agresiune directă asupra Rusiei. Pentru mulți, superioritatea militară a SUA ar putea permite ignorarea bazei rusești, dar oare este aceasta o opțiune? Răspunsul, desigur, este negativ. Chiar dacă SUA este superioară din punct de vedere tehnologic, Rusia este capabilă de un deranj major căruia nimeni nu-i va putea da de cap. 

Un eveniment interesant a avut loc săptămâna trecută, atunci când, prin intermediul agenției RIA Novosti, s-a comunicat că Rusia a detectat două obiecte balistice trase spre estul Mării Mediterane. Ceva mai târziu, Israelul a recunoscut că cele două rachete au fost trase în cadrul unui exercițiu militar comun cu SUA. Vi se normal ca informații sensibile care țin mai mult de serviciile secrete militare să fie făcute publice prin intermediul unei agenții de presă? Desigur, nu, însă acest joc a avut un dublu rol: pe de o parte a atras atenția americanilor că ar mai fi cineva prin zona respectivă, iar pe de altă parte a servit ca element de marketing în fața opiniei publice, punând într-o lumină umilitoare măreața armată americană. Acesta e începutul unei confruntări destul de dure, cel puțin pe plan politic.

Lucrurile s-au văzut ceva mai limpede la reuniunea G20 unde atmosfera glacială a fost cea predominantă, amintind cumva de Războiul Rece. SUA nu și-a mai putut impune direct punctul de vedere, optând către o intervenție indirectă. Declarația celor 11 state semnată și făcută publică la G20 nu este decât o încercare a SUA de a-și impune punctul de vedere cumva pe holuri, sugerând Rusiei majoritatea pe care ar avea-o. Este însă acesta un semnal al unei schimbări de politică? Dacă luăm în considerare „defilarea” de nave de război din Mediterana(atât americane cât și rusești), am putea vedea un semnal clar al schimbărilor de ritm. Ceea ce poate face ca politica mișcărilor „cu manta” să continue.

Altfel nu pot fi explicate deplasările de trupe din Turcia. Masarea de corpuri de armată turcești în apropierea graniței cu Siria reprezintă un element clar al acestei ipoteze. La fel și pregătirile(mai mult defensive) din Israel. Sau, dacă mai era nevoie, nerăbdarea Arabiei Saudite de a obține liberă trecere prin Iordania(pe care probabil n-o va obține). Toate acestea nu sunt decât elemente ale unui complex joc de șah ale cărui victime se vor număra cu sutele de mii. 

Cel mai probabil este un atac pornit dinspre Turcia. Erdogan este nerăbdător să-și arate „mușchii” regionali. Ca și motivare a acțiunii ar putea fi invocată o ipotetică agresiune din partea Siriei. Desigur, ar fi hilar un asemenea atac, dat fiind faptul că nordul Siriei este controlat de către opoziție. Însă, un alt circ mediatic chiar nu mai contează. Agresiunea Turciei va genera o replică atât din partea Siriei cât și a Iranului. Posibil ca Iranul să nu intre direct în acțiune, ci prin agitarea kurzilor. La fel de posibil este ca Siria, simțindu-se încolțită, să replice nu împotriva Turciei, ci a Israelului. De-aici lucrurile se pot generaliza fără niciun control. Un atac al Israelului ar putea fi considerat de către Iran un gest de agresiune și ar putea coaliza forțe nebănuite: Hezbollah-ul, fracțiunile radicale egiptene și, de ce nu, întreaga minoritate șiită care s-ar vedea în fața „războiului sfânt”. Și aceasta nu este decât o față a posibilului dezastru. 

Dintr-o generalizare a conflictului ar cam avea de pierdut toată lumea. Americanii ar avea parte de un război cu propriul popor, a cărui mobilizare împotriva politicii oficiale ar fi mult mai ușoară pe fondul crizei economice. Rușii probabil și-ar pierde baza navală și, probabil, ar fi împinși în afara Mediteranei. Israelul ar ieși puternic șifonat, iar statele arabe se vor găsi într-o situație imposibilă generată de confruntările dintre șiiți și suniți. E o ecuația complicată intuită de toată lumea.

Acesta este probabil și motivul pentru care Rusia, prin intermediul Iranului, propune un plan alternativ. Mutarea armelor chimice siriene în Rusia(astfel încât să nu mai existe bănuiala utilizării acestui arsenal) și transferul treptat de putere prin intermediul unor alegeri libere. Teoretic ar fi un plan mai bun prin prisma faptului că s-ar scuti niște pierderi inutile de vieți. Însă ce posibilitate de realizare ar avea un plan propus de Iran și Rusia? Și ce imagine ar avea SUA în acest caz?

Din nefericire lucrurile nu sunt limpezi. Războiul indirect va duce, după sine, la implicarea directă a uneia dintre cele două părți. Iar de-acolo lucrurile chiar nu mai merită justificate. Siria, în momentul de față nu este decât o hachiță a marilor puteri. Fiecare vrea să-și arate forța prin „marcarea teritoriului”. Ce poate rezulta de-aici e însă teribil.