Binefacerile lui Charlie

Iată că, pe măsură ce fumurile "afacerii Paris" se ridică, adevărata miză a întregii încrengături începe să iasă la iveală. Terorismul pare a fi un domeniu extrem de ofertant pentru marii democraţi ai lumii. Probabil acesta este motivul pentru care se investesc atât de mulţi bani în el.

Dacă imediat după producerea evenimentelor erau unii care tremurau din cauză că nimeni nu-şi asumă atacurile, iată că problema s-a rezolvat. Un oficial al Al Qaeda din Yemen a declarat cu subiect şi predicat că întreaga operaţiune le aparţine. Ciudat mod de a te face răspunzător. De obicei, asemenea "parternităţi" erau dezvăluite imediat după atac, uneori chiar în timpul evenimentelor. Lucrurile însă s-au schimbat. E din ce în ce mai greu pentru terorişti să-şi dea seama cine e la baza unui atac. Cu atâtea organizaţii şi afilieri, pe viitor, după fiecare atentat, probabil urmează să aşteptăm întrunirea unor congrese trans-teroriste pentru a se tranşa spinoasa problemă a paternităţii atentatului. 

Lăsând gluma la o parte, observăm că încep să scape din ce în ce mai multe informaţii "non standard". La scurt timp după atacuri, oficiali de rang inferior din Rusia sau Iran au declarat că întreaga operaţiune teroristă este una care "miroase de la o poştă a CIA". Desigur, asemenea acuzaţii, în contextul diferendelor cunoscute, pot fi considerate intoxicări. Dar impresia iniţială se schimbă în momentul în care acuze similare vin din partea Turciei - un aliat esenţial al SUA. Melih Gocek - primar al Ankarei şi mâna dreaptă a lui Erdogan - a sugerat  într-o declaraţie că responsabilitatea atacului ar aparţine Israelului care şi-ar dori să decredibilizeze lumea islamică. Erdogan s-a limitat la a afirma că  "evenimentele de la Paris au urmat un scenariu scris dinainte". Probabil şi declaraţiile care vin din partea partidului lui Erdogan pot fi considerate excesive în contextul în care respectivul partid este unul orientat către valorile musulmane tradiţionale. Însă informaţii controversate ne parvin chiar din SUA unde Paul Craig Roberts, un fost oficial american( fost membru în conducerea Trezoreriei SUA!), afirmă cu subiect şi predicat că tot ceea ce s-a întâmplat la Paris "poate fi considerat ca având rolul de a întări statutul de vasalitate al Franţei faţă de SUA". Ciudat, nu? Dacă mai adăugăm tuturor acestor informaţii şi sinuciderea suspectă a unui anchetator al cazului Charlie ne rezultă că realitatea este ceva mai complexă decât ne-o prezintă mass media propagandistică.

Cunoscători fiind ai tehnicilor de propagandă, ar trebui să nu ne lăsăm copleşiţi de declaraţiile diverşilor indivizi, mai ales dacă acestea au ecouri în media. Putem face un exerciţiu interesant. Să pornim de la informaţia de bază, accea că redacţia unei reviste pariziene a fost victima unui atac terorist. Ne vom limita întreaga cunoaştere doar la această realitate. Nu ne interesează cine l-a organizat, de ce sau alte amănunte. Teroriştii au fost ucişi de forţele speciale şi lucrurile s-au liniştit. Ceea ce trebuie să ne intereseze însă sunt consecinţele acestui fapt. În momentul în care ai un asemenea eveniment într-un oraş ca Parisul este cât se poate de clar că au fost scăpări de securitate. Motiv pentru care, din diverse ţări europene se aud apeluri la restrângeri de drepturi şi libertăţi în numele prevenirii terorismului. Privind de la distanţă rişti să dai dreptate acelor opinii.

Înainte de a continua raţionamentul, să vedem cam care sunt propunerile legislative cu pricina. La noi, după cum bine ştim, e vorba de legile securităţii naţionale. Între altele, respectivul pachet legislativ propune chestiuni incredibile din punctul de vedere al unui om normal. Eliberarea cartelelor prepay doar pe baza unui act de identitate sau reţinerea la sursă(ISP) ale datelor de navigare ale utilizatorilor de internet sunt chestiuni care limitează serios drepturile omului. Însă acestea sunt unele dintre cele mai uşoare încălcări. Pachetul respectiv, printre altele, dă serviciilor secrete(şi nu numai, deoarece dreptul se extinde la orice anchetator al statului) dreptul de a intra în orice dispozitiv informatic(calculator, tabletă, telefon, etc.), atunci când are anumite suspiciuni. E bine să ştiţi că această posibilitate există şi acum, dar numai în urma unui mandat de supraveghere eliberat de un judecător de drepturi şi libertăţi. Ei bine, dacă noua legislaţie va fi pusă în aplicare, respectivii vor putea face efectiv ce vor fără sa mai avea nevoie de un mandat. Faptul că legile respective au fost respinse de Curtea Constituţională(anumite prevederi au fost invalidate chiar şi de CEJ!) i-ar putea linişti pe unii, însă se amăgesc de pomană: unul din punctele pentru care Nuland a venit la Bucureşti este cel legat de adoptarea urgentă a respectivului pachet legislativ. Pentru marii democraţi americani, amănuntele precum neconstituţionalitatea sau încălcarea drepturilor omului par a fi argumente desuete.

Dacă la noi putem acuza o anumită atitudine slugarnică a politicienilor, să vedem cam ce propuneri se fac prin alte părţi. Pentru a alege un exemplu democratic, ne vom opri în Marea Britanie. Acolo, oficialii se declară îngrijoraţi de fenomenul terorist de la Paris şi par toţi convinşi că securitatea naţională trebuie întărită. Motiv suficient pentru David Cameron să propună interzicerea comunicaţiilor criptate. O chestiune cât se poate de logică, nu-i aşa?

Şi-acum să ne întoarcem în Franţa. Acolo nu-ţi poţi cumpăra o cartelă telefonică decât dacă furnizezi un act valid de identitate. Legislaţia în domeniul criptării de datelor este destul de întortocheată. Coroborând diverse legi rezultă că orice comunicaţie criptată care are alt scop decât autentificarea la un sistem este interzisă. Mai mult, dacă deţii date de uz propriu care sunt criptate eşti obligat să furnizezi anchetatorului cheia care permite decriptarea, în caz contrar rişti până la zece ani de închisoare. Supravegherea electronică este, de asemenea, la nivel cvasi-disperant. Anchetatorii francezi au voie în principiu să acceseze orice doresc prin intermediul unor mandate generice de siguranţă naţională(o formalitate care maschează respectarea drepturilor omului). Cu toate acestea, atentatele s-au produs. Ne rezultă două posibile cauze: ori sistemul supravegherii totale este inutil, ori forţele de securitate franceze sunt de-a dreptul cretine. Desigur, văzând cum pentru prinderea a patru amatori s-a folosit un dispozitiv de nouăzeci de mii de jandarmi tinzi să crezi ultima variantă. Însă în cazul în care ai de-a face cu forţe de ordine de-o asemenea prostie ce sens mai are se creşti presiunea asupra populaţiei? 

În Anglia se întâmplă un fenomen şi mai ciudat. Nu cred că există, în afara SUA, o ţară mai strict supravegheată decât Anglia. Cum de tocmai Anglia doreşte să îngrădească şi mai mult drepturile cetăţenilor săi în condiţiile în care acolo oamenii trăiesc aproape la fel ca oile-n staul? Ce măsuri suplimentare se mai pot institui? Instalarea de camere video în casă, în pat, sub plapumă?

Oricum am da-o suntem loviţi de un sentiment de penibil al situaţiei. Terorismul este folosit doar ca element care sperie pentru a fi adoptate legi din ce în ce mai puţin permisive. Legi care au ca simplu scop controlul absolut exercitat asupra cetăţeanului onest. De ce s-ar comite asemenea abuzuri? Oare pentru că tocmai de la acest cetăţean ar putea porni o revoltă? Oare pentru că tocmai acest cetăţean este cel îndreptăţit să se opună? Oare pentru că tocmai acest cetăţean este cel care nu poate fi agăţat şi, prin intermediul unei supravegheri şi mai stricte, i se pot găsi diverse fapte reprobabile? Sunt întrebări justificate în faţa unor situaţii de un penibil suprem. 

Ne apropiem de un moment zero în care propaganda nu mai are efecte. Chiar şi oile cretine care urmează orbeşte îndemnurile de pe facebook sau mesajele parşive transmise de media au un moment zero de la care încep să-şi pună întrebări. Oare pentru acel moment se adoptă într-o veselie legi care îngrădesc drepturile cetăţenilor? Întrebaţi-vă serios înainte de a mă contrazice!