Lucruri inca neclare(2)

O să încep prin a mulţumi tuturor celor care şi-au exprimat opiniile în prima parte a acestui articol. Remarc faptul că nu sunt singur în nedumeririle mele. Oricât am considera că americanii joacă haotic ori că Putin reacţionează ca un dictator hăituit, evenimentele tot trebuie să aibă o logică. Din păcate, până acum, lipsa logicii pare singurul element asupra căruia putem cădea unanim de acord.

În cele ce urmează o să trec în revistă câteva elemente pe care le-am uitat în episodul trecut(multumesc celor care mi-au reamintit!) pentru ca, spre final, să încerc să dau logică evenimentelor. Neavând alte informaţii, mă voi baza strict pe ipoteze şi deducţii. La fel ca şi în episodul trecut vă voi invita să vă spuneţi părerea(criticându-mi raţionamentul sau bazându-vă pe alte ipoteze). Din păcate, în ciuda valului uriaş de informaţii aruncat de media, datele esenţiale se lasă în continuare aşteptate.

În prima parte am uitat să amintesc un episod esenţial din seria confruntărilor Rusia-Vest. Este vorba despre defectarea lui Edward Snowden în 2013. Şocul produs de dezvăluirile sale a fost devastator la nivelul opiniei publice. Însă, mult mai mare a fost şocul produs ulterior deconspirării sale. Nici chiar Snpowden nu cred că a conştientizat cât de mare este "coaliţia toxică". Probabil a sperat că autorităţile chineze îi vor accepta statutul de refugiat în Hong Kong. Momentul în care chinezii s-au arătat de acord cu extrădarea sa a fost unul de-a dreptul devastator. Lumea se arăta aşa cum e, într-o lumină mizerabilă.  Snowden reuşeşte, in extremis, să ia o cursă spre Moscova. Cu paşaportul american retras rămâne o perioadă în zona de tranzit a aeroportului Sheremetyevo.

Aici cred că a fost al doilea moment cheie al marii rupturi. Nu trebuie să ne facem iluzii: toată decizia referitoare la Snowden a stat exclusiv în mâna lui Putin. Pe de o parte "obligaţiile" pe care şi le asumase în "cluburile selecte" îl obligau să-l cedeze pe Snowden, pe de altă parte propria-i imagine şi, nu în ultimul rând, securitatea Rusiei. Decizia lui Putin o cunoaştem A fost nevoie doar de un singur an pentru a începe confruntarea directă SUA-Rusia, iar terenul decis a fost Ucraina.

Aşa cum ruşii s-au dovedit maeştri în generarea conflictelor îngheţate(gen Transnistria), la fel şi "partenerii lor occidentali" s-au dovedit maeştri în generarea conflictelor ideologice îngheţate. În timp ce ruşii sunt "fascinaţi" de spectacolul armelor, americanii şi aliaţii occidentali joacă mult mai perversa carte a "virusării spirituale" prin focalizarea imensei maşini propagandistice exact acolo unde au interesul să lovească. Înainte de Ucraina a fost Georgia - o ţară mică, numai bună de exersat şi reglat strategiile aplicabile mentalităţii ex sovietice. Rusia a reacţionat brutal, fiind aproape de a ocupa Georgia. Intervenţia "partenerilor" l-a făcut pe Putin să-şi lase orgoliul de-o parte şi să-l facă scăpat pe Saakaşvili. Pe vremea aceea încă răspundea "dorinţelor" în numele multiplelor parteneriate şi înţelegeri.

Revenind în prezent, constatăm o situaţie cât se poate de dubioasă. Pe de o parte americanii încurajează atitudinea belicoasă a autorităţilor ucrainene - inclusiv prin promisiunea livrării de armament letal - pe de cealaltă parte europenii - în frunte cu Merkel si Hollande - sunt dispuşi negocierilor. Cum bine ştim, americanii şi europenii acţionează la unison, astfel încât o atitudine diferită faţă de Unchiul Sam e greu de înţeles. La o primă vedere pare că europenilor le este frică de un conflict având în centru Rusia deoarece acesta ar putea fi începutul celui de-al treilea Război Mondial. Putin însă spune că nu vrea război cu nimeni şi că singura doleanţă a Moscovei ar fi o lume multipolară, nu una unipolară anterior creionată şi prezentată ca unică alternativă.

Privind prin prisma uni-multi polarităţii putem considera că miza conflictului este mult mai mare, iar episoadele Siria şi Ucraina reprezintă doar efecte ale diferendului. Într-o recentă conferinţă de presă ţinută în Germania, Serghei Lavrov spunea că destabilizarea periferiilor Rusiei nu are justificare deoarece acele popoare sunt înrudite şi au o istorie întreagă în care au trăit împreună. Am putea identifica aici schema Imperiului Eurasiatic schiţat de ideologul Dughin. Însă, câteva minute mai târziu continuă sugerând că lumea are mai mulţi poli de atracţie, iar politicienii actuali ar trebui să ţină cont de acest fapt. Aşa cum membrii Uniunii Europene gravitează în jurul Germaniei şi Franţei, la fel statele ex-sovietice gravitează în jurul Rusiei; alţi centri gravitaţionali ai lumii fiind China, Japonia, Iran, Arabia Saudită, Brazilia s.a.m.d.

O asemenea ipoteză poate fi tentantă pentru statele europene. Lumea multipolară este un recurs la actuala stare de fapt care se doreşte a fi finalizată cu o lume plată. Americanii îşi doresc să demonstreze că Ucraina (şi, în curând, Belarusul) sunt dovezi ale faptului că ipoteza rusească e falsă. Cum poţi fi un centru gravitaţional când pământul realmente îţi fuge de sub picioare? Aceasta ne-ar putea sugera că, în spatele stării de fapt din prezent, se află un amplu război ideologic. E o ipoteză.

În episodul trecut am amintit despre Siria. Părerea mea este că acolo s-a produs ruptura esenţială. Refuzul Rusiei de a-l lăsa în bătaia vântului(a "revoluţiei") pe al-Assad a constituit o criză. Totuşi de ce? Teoriile conspiraţiei referitoare la resursele din Mediterana şi interesul Israelului acolo cred că nu se susţin. Până să se lovească de Siria, Israelul ar trebui să treacă de Liban. Mai mult, prin semnalele date, al-Assad a sugerat că este gata să recunoască Israelul şi să facă o pace istorică. A fost refuzat. Dacă amintesc şi faptul că, într-o Sirie post al-Assad probabilitatea să avem la conducere un Stat Islamic sau ceva Fraţi Musulmani este extrem de mare, lucrurile chiar nu mai au sens. Aparent!

Putem vorbi de un interes al Arabiei Saudite în schimbarea lui al-Assad. Teoretic ar avea sens. Plecarea dictatorului sirian ar lăsa liber Libanul şi ar deschide drumul instaurării unei guvernări sunite în Siria. Sunite, adică teleghidate de puterea din Riad. Această stare de fapt ar întări puterea de negociere a saudiţilor, în special în relaţia cu Israelul. În momentul în care ajungi să controlezi două din graniţele Israelului precum şi accesul la aşa-zisul zăcământ levantin, influenţa îţi creşte înzecit. În plus, îndepărtarea influenţei şiite a Iranului asigură Arabiei Saudite monopolul politico-religios al zonei. Întrebarea care-mi persistă este dacă americanii consideră că o asemenea putere acordată Arabiei Saudite este cu adevărat sustenabilă. Ei, în superficialitatea lor, poate că ar putea răspunde afirmativ, însă oare Israelul gândeşte la fel? E o întrebare.

Trăgând linia, eu unul văd ca principală cauză a rupturii diferenţa ideologică între mono-polarismul american şi multi-polarismul propus de Rusia şi susţinut, printre alţii de China, Brazilia şi mai multe alte ţări care se văd capabile să trăiască pe propriile picioare. Ipoteza mea cred că dă logică tuturor evenimentelor. În Siria, spre exemplu, Arabia Saudită este deranjată de existenţa unui alt pol gravitaţional în afara sa: Iranul. Aceasta înseamnă că, după rezolvarea lui al-Assad, avântul revoluţionar s-ar putea revărsa peste Iran. De altfel, scăderea preţului petrolului loveşte puternic nu numai Rusia, ci şi Iranul şi alte câteva state aflate de partea cealaltă a baricadei.

Poate mulţi îşi pun întrebarea ce anume e greşit în abordarea rusească. De ce oare nu se înţeleg mai-marii lumii între ei? Ei bine, aici e vorba de supravieţuirea fiecăruia dintre "beligeranţi". Într-o lume multipolară Statele Unite îşi pierd raţiunea de-a exista. Pentru cine ar putea fi SUA centru gravitaţional? Pentru Canada? Să fim serioşi! Pentru Europa? Sigur că nu! Într-o lume multipolară SUA ar fi ruşinos alungată din Europa de centrii actuali de gravitaţie ai continentului: Berlin-Paris-Londra. America de Sud îşi are propria logică, Asia şi Africa la fel. Într-o lume multipolară America îşi pierde luciul, la fel cum într-una unipolară Rusia se diluează. În fapt, acesta este tot jocul. De-aici începe şi aici se termină.

Acum, dacă am înţeles care sunt dezavantajele SUA, ar trebui să răspundem şi întrebării fireşti legate de incompatibilitatea Rusiei cu o lume unipolară în care, până la urmă, fiecare îşi are cota sa de reprezentare. Sunt câteva elemente care fac Rusia absolut incompatibilă cu modelul amintit. În primul rând, în Rusia, spre deosebire de SUA, şeful statului e un ţar, are puterea deplină. Nu dispune de nicio piedică pentru a-şi pune în aplicare planul propriu. În SUA preşedintele e doar o mască, un actor care citeşte remarcabil discursurile de pe prompter; un uriaş cu picioare de lut. Cum deciziile polului unic de putere se iau în spatele scenei, reprezentativitatea nu este decât o iluzie, în realitate preşedintele Rusiei fiind doar un personaj rătăcit pe scena teatrului de păpuşi. În altă ordine de idei, Putin a experimentat deplin în diversele G-uri eficienţa "reprezentativităţii". În final totul se decide prin sforării de culise. Nu o dată Rusia a fost salvată doar de dreptul de veto. Am mai putea aminti, la acelaşi capitol, "standardele" care ar trebui să fie respectate de Rusia într-o asemenea construcţie: transparenţă, deschiderea pieţelor, protecţia investitorilor, cooperarea cu serviciile secrete ale Fratelui cel Mare s.a.m.d. Pe scurt, o sinucidere curată.

În această situaţie, e cât se poate de clar că ne aflăm la o răscruce deosebit de abruptă. Deocamdată suntem în faza premergătoare. Nu cred că cineva e dispus să cedeze. Astfel, putem să previzionăm că absolut orice plan de pace în Ucraina sau aiurea e sortit eşecului. Americanii nu pot accepta o Rusie cu un Putin având ca principal plan sabotarea planului de implementare a mono-polarismului. Posibil să forţeze un război Rusia-Ucraina pe teritoriile controlate de rebeli. Aceasta înseamnă un iminent Război Mondial, al treilea pe care continentul european ar trebui să-l suporte.

Insistenţa americanilor de a distruge Rusia devine de-a dreptul îngrijorătoare pentru Europeni. În această cheie văd misiunea intempestivă a "cuplului" Merkel - Hollande. În timp ce pentru SUA "teleghidarea" unui război mascat de conflictul ucrainean nu reprezintă nicio problemă, europenii par a îşi da seama că au de-a face cu o judecată cel puţin oligofrenă. Războiul, dincolo de pericolul pentru umanitate, ar genera un dezastru economic şi umanitar(dacă am mai putea vorbi de umanitate după un asemenea război).

Stabilind ca şi cauză conflictul ideologic, rămâne totuşi întrebarea referitoare la lipsa de logică e fenomenelor economice. Aici tind să cred că fenomenele nu sunt generate strict de diferendul menţionat ci, mai degrabă, de fragilizarea arhitectonicii mondiale a banului. Indiferent de care parte am fi, observăm că banul, în forma actuală, începe să nu mai aibă sens. Injecţiile monetare iraţionale şi falsa ipoteză a creşterii perpetue sunt pietre de moară legate la gâtul economiei mondiale.  Iraţionalitatea preţurilor - dincolo de elementele care ţin de logica luptei actuale - reprezintă un semn clar că lucrurile nu mai au o bază serioasă. Această realitate face ca fiecare să încerce să-şi asigure un colac de salvare. Bazându-se pe cee ce am numit "complexul istoric", factorii politici încearcă să folosească aurul ca backup. Zvonurile din piaţă spun că Rusia are rezerve de cel puţin două ori mai mari decât cele afişate, în timp ce rezervele Chinei ar depăşi zece mii de tone. Despre repatrierile rezervelor celorlalte puteri am mai discutat, motiv pentru care nu mai insist asupra subiectului.

Aşadar, decorelarea preţurilor - ceea ce percepem noi ca fiind o lipsă de logică - poate reprezenta un semn al deteriorării iremediabile a sistemului economico-monetar actual. Ceea ce ar putea transforma conflictul ideologic al uni-multi polarismului într-unul total. Este cât se poate de clar că ne aflăm la o răscruce de drumuri. Problema constă în faptul că decizia în ceea ce priveşte drumul de urmat pare a nu putea fi luată decât în urma unor evenimente sângeroase.