Emigrare si iluzie

O să mă opresc azi la o postare de-a scriitorului Alexandru Petria, în fapt o reacţie a acestuia la comentariile stupide generate de moartea lui Augustin Buzura:

„Nu merită să trăiești, nu merită nici să mori. Într-o țară ca România. Ca scriitor, ca gânditor, ca savant, ca om care a împins limitele excepționalului unde semenii n-au cum să ajungă.(...)
Aici, dacă nu-ți este prețuită corect viața, îți este batjocorită și moartea. De nimurugi, de terchea-berchea, de lepădăturile agresive ale neantului.”

Câtă corectitudine, aş spune la prima vedere! Ce altceva poţi face atunci când constaţi că te afli, neputincios, în faţa unui asemenea munte de mârlănie? Sunt fraze generate de perplexitate, sunt reacţii normale şi justificate pe care le ai când constaţi că te loveşti iremediabil de mirosul infect generat de paraziţii care populează o lume din ce în ce mai toxică.


Cu toate acestea, cred că rândurile amintite nu trebuie scrise. Sau, dacă sunt scrise, nu trebuie distribuite public, ci într-un cerc restrâns, format strict din cei care înţeleg exact sensul cuvintelor. Cu toate că sunt sigur că maestrul n-a avut în intenţie, cred că asemenea lucruri sunt periculoase deoarece pot sminti omul simplu. Şi-o să explic de ce.
Este într-adevăr adevărat că „nu merită să trăieşti, nu merită nici să mori într-o ţară ca România”? Omul simplu nu va înţelege aceasta ca pe un semn al disperării, ci ca pe un îndemn de a-şi găsi liniştea în altă parte. Există însă acest tărâm? Desigur nu. Întotdeauna, a merge în „altă parte” înseamnă a te rupe cu brutalitate de propriile rădăcini pentru un ideal iluzoriu. E greşit să crezi că pâinea din altă parte va fi mai bună, că traiul în altă parte va fi mai lin. Fără rădăcinile tale, pâinea va fi otrăvită, iar viaţa un coşmar.

Dezrădăcinarea este cea mai mare plagă a lumii în care trăim, cea mai mare crimă, cea mai mare sfidare a noţiunii de om. Rupt brutal de pământul pe care s-a născut, omul devine aproximativ, o specie nevoită să se adapteze. E copleşit de temeri, lumea-i e străină, chiar dacă nu vrea s-o arate. Noua lume devine o obsesie pe care n-o înţelege. Sărbătorile locului îi sunt străine, bancurile celor din jur nu le-nţelege(sau dacă le-nţelege râde forţat), obiceiurile şi obişnuinţele celorlalţi îi spun la fiecare pas că el e intrusul. Nu va scăpa niciodată de blestematul acela de accent şi nu va reuşi niciodată să-şi şteargă stigmatul de venetic.

Sunt lucruri pe care nu le va recunoaşte niciodată un dezrădăcinat pentru că sunt ororile intime care-l chinuiesc permanent. Însă nimic nu se compară cu tragedia în faţa căreia e pus atunci când copiii îi cresc. Deja ei nu mai sunt ai lui, el e străinul venit din altă lume, în timp ce ei vor din tot sufletul să aparţină lumii celei noi. Ei n-au accent, ei au prieteni, înţeleg sărbătorile locului, pricep bancurile, dar sunt deranjaţi de un fir subţire, invizibil, dar totuşi obsedant. E urmă de rădăcină către patria părintelui. Fiecare copil se naşte cu ea, iar dacă se află pe pământul natal ea creşte şi devine viguroasă. În afara ţării însă pare o anexă inutilă, o chestiune deranjantă, inadaptabilă la solul locului. Astfel, copilul dezrădăcinatului caută cu disperare să taie acea firavă rădăcină, crezând că aceasta-i va face cumva liber drumul spre o nouă rădăcină, a locului.
Iluzii! Totul se transformă într-un calvar. Copilului nu-i mai place numele părintelui deoarece nu-i unul al locului, nu-i place limba părintelui deoarece „nu-i a lui”, nu-i place accentul părintelui, nu-i mai place nimic din ceea ce e părintele său. În faţa unei asemenea revolte, dezrădăcinatul n-are nicio putere. Doar o lacrimă care-i înfloreşte pe neaşteptate la colţul ochiului, o lacrimă amară care-i arată în ce lume şi-n ce coşmar s-a pogorât. Sunt lucruri pe care le afli abia atunci când e prea târziu, când constaţi că cealaltă casă a ta de fapt nu-i a ta, iar casa ta reală nu mai există. Ce poate fi mai tragic de-atât, de-a fi pus în faţa implacabilului?

De-aceea cred că rândurile maestrului nu trebuie rostite în spaţiul public, ci într-un mediu în care cei care ascultă au capacitatea de a înţelege adevăratul mesaj transmis. Într-adevăr, e o amăreală teribilă să constaţi ceea ce s-a petrecut la moartea unui mare om. Dar trebuie să înţelegi că pramatiile care-aruncă asemenea mizerii în spaţiul public o fac din neputinţă. Neputând să se lupte cu marele om în timpul vieţii se-aruncă precum şacalii asupra cadavrului lipsit de suflare. Însă cadavrul nu e OMUL. E ceea ce nu-nţeleg neputincioşii. OMUL e dincolo de cadavru, iar lupta lor e inutilă. Mai mult, cei care se luptă morţii sunt, în realitate morţi. Nişte morţi gălăgioşi, dar morţi.