Cu stocul la control

Parcă am mai trăit asta. La început s-a transmis pe toate canalele că sunt stocuri suficiente de mâncare. Apoi au fost defilați prin fața camerelor de luat vederi și prin presă „criminalii” care făceau stocuri și din cauza cărora poporul muncitor trebuia să stea la coadă. La unu-n casă au găsit o sută de kile de făină, mălai și carne. A fost condamnat la moarte. Altul fura de la „colectivă”. Avea două sute de kile de grâu pe care-l măcina manual și se bucura singur de pâinea proaspătă în timp ce copiii n-aveau pâine. Și ăsta a fost belit.


Dar treaba nu s-a rezolvat. Așa că înțeleapta conducere a luat inițiativa raționalizării: totul pe cartelă. Astfel - se spunea la televizor - „dușmanii poporului” nu vor mai face stocuri, iar cetățeanul cinstit va avea la dispoziție oricând uleiul, zahărul sau făina care i se cuvine. Și, imediat după marea cartelizare, vreo două-trei luni, uleiul, zahărul, făiana s.a.m.d. s-au găsit în alimentare. După care au dispărut. „Cel mai iubit fiu al poporului” n-a mai zis nimic. Poporul se obișnuisecu treaba: cartela îți dădea accesul să stai la coadă atunci când auzeai că se bagă ceva. Și-aici era vorba de un sistem informațional: când Nuți de la alimentară - de obicei nevastă de melițian sau securist, să ne-nțelegem! - îți spunea că „tre' să bage pui”, înghețai acolo. Brusc, pentru tine nu mai era altă realitate. Așteptai până când mașina aia de marfă descărca vrăbiile.

Când treaba se tensiona - căci de la foame mereu se tensionează instinctele - mai vedeai pe câte un mashăr pe la „Reflector”. Ba un propagandist PCR de mâna a zecea care „se transformase” în dușman al poporului, ba vreun gestionar dintr-un fund de țară care făcea șmenuri cu cartele, ba chițibușuri bune de detonat în piața publică a mediei oficiale. Ceva în genul execuțiilor publice din Evul Mediu. Se uită prostimea, cască gura și se simte răzbunată. Mațele nu mai chiorăie. Și chiar dacă chiorăie, o vodcă infectă le calmează, iar starea de amorțeală se instaurează rapid. Din când în când, niște salamuri infecte erau scuipate prin alimentare. Cu mult usturoi, de puțea tot cartierul. Și puțină carne.

Știți ce-a urmat, nu vă mai plictisesc. Știu și ce-o să-mi spuneți: „așa ceva nu se mai poate întâmpla!”. Așa e. Acum nu mai e doar TVR-ul. Ai o multitudine de televiziuni care mimează diversitatea și care vor da același lucru sub diverse forme. Apropo, știți de ce erau doar două canale în comunism? Pentru că oricum se vedea același lucru la ele și mai bine nu te uitai. Degeaba comutai de pe unul pe celălalt că tot cu „geniul Carpaților” era.

Știu, acum avem și Facebook și TikTok. Și să nu uităm de Youtube. Diversitate, neicuțule! Dacă avea Ceaușescu toate astea nu mai pleca în veci. La fel e și cu mâncarea. L-a înjurat o țară întreagă pentru salamul cu soia de se crucea Occidentul de nebunia românilor. Cum adică, ce e rău în salamul cu soia? - mă întreba o franțuzoaică. Ceva mai târziu aveam să constat că la ei erau toate cu soia. Mă rog, toate cele pe care și le permitea pulimea. Apoi am descoperit și acea brânză minunată care nu conținea nici măcar o picătură de lapte. Și fabricile de gust despre care pulimea n-are habar, dar pe ale căror descoperiri își bazează papilele gustative.

În anii 80 mă întrebam de ce naiba nu face și statul la fel ca țăranul: să facă ferme de porci, de pui s.a.m.d. cu ajutorul cărora să inunde piața cu proteine. Mă întrebam pentru că nu înțelegeam sistemul. Cam la fel se vor întreba acum tefeleii, dar într-un alt registru: de ce nu se găsește mâncare întrucât fabricile de gust au perfecționat tehnologia, iar proteina vegetală e regina. Naivi, micuții! Vor înțelege ei, dar va fi prea târziu.

Cam atât pentru azi. Sunt intrat în starea de urgență și știu că n-am voie să-i critic pe Plăvan, Sică, pe securiști și pe toți ticăloșii care-o fac acum pe neprihăniții. Nu-i critic, ci-l trimit pe fiecare la origine, în găurile ălea care-au scos atâția șobolani pe lume! Scuzat să-mi fie limbajul.