Despre credință

De multă vreme simt nevoia să clarific o problemă care începe să devină acută. Nu de puține ori, în comentariile postate la articolele mele, se aduce mult prea ușor religia în prim plan. Sunt dese episoadele în care, în loc ca problematica discutată să fie cea legată de articol, să se alunece mult prea pătimaș spre religie. Unii ar putea fi justifica acest instinct de a aluneca spre religie prin modul în care ei își trăiesc viața: dacă trăiești cu adevărat religios, ajungi să înțelegi că absolut tot are legătură cu Dumnezeu. Mă întreb însă cu teamă: oare chiar am ajuns atât de important încât pe pagina mea să comenteze sfinții sau cei care merg pe drumul sfințeniei? Evident acestei întrebări ar trebui mai degrabă să răspundă cei care, mult prea adesea, se transformă în cruciați.

N-am absolut nimic cu credința nimănui, însă de cele mai multe ori, „externalizarea” mult prea vocală a credinței, mie mi se pare că trădează contrariul, adică un strigăt de neputință, o superficialitate mult prea mare care se vrea acoperită de către divinitate printr-un soi de „shortcut”. I-aș întreba pe mulți dintre cei care ies „cu Dumnezeu la atac” dacă în intimitatea lor se simt împăcați cu poziția pe care și-o arogă. Oare au ajuns atât de desăvârșiți încât sunt „aghiotanți ai Domnului”, câștigându-și libertatea de a-L introduce prin toate foile volante ale internetului?

Nu mi-o luați în nume de rău, dar mă cutremur când citesc prin comentariile articolelor mele cum chestiuni teologice de o finețe supremă sunt tranșate cu drujba. Chestiuni care au măcinat sufletul unor sfinți adevărați, controverse care au fost discutate în concilii rămase în istorie, le văd vulgarizate în secțiunea de comentarii a site-ului meu. Vi se pare normal? Mie unul nu!

Credința, dragii mei, e o chestiune atât de intimă încât nu prea e compatibilă cu exteriorizarea decât atunci când s-a desăvârșit. Mult prea puțini sunt aceia care pot discuta despre credință fără să cadă în penibil. Sunt mult prea multe elemente care ne fac să ne pierdem și care ar trebui să ne oblige ca, în momentele de criză, să cerem mai degrabă ajutorul decât să clamăm în gura mare o chestiune sau alta. Atunci când alegi să traversezi deșertul cu nisipuri mișcătoare îți iei un ghid, nu clamezi tu că „drumul drept e cel mai bun”. Nu de alta, dar s-ar putea să fii înghițit de primul ochi înșelător, poate chiar înainte de a vedea ceva din adevăratul drum. La fel e și cu credința: nu trebuie să țipi ci să-l asculți pe cel care-ți poate arăta drumul. E o chestiune veche de când lumea!

Nu mi-o luați în nume de rău, dar credeți-mă că nu este deloc normal ceea ce se întâmplă. O sugestie ar fi aceea de a cugeta înainte de a-l băga pe Dumnezeu „la înaintare”: oare e în regulă să-I scrii numele acolo unde unul mai înjură, altul hulește s.a.m.d.? Crezi că este bine să-ți expui credința unor atacuri grobiene? Inevitabil, aflându-te într-o masă amorfă precum internetul, dai peste tot felul de oameni. De ce te crezi „cruciat” dacă te războiești steril cu unul care-ți înjură credința? Câștigi ceva din confruntarea cu el? Ți se pare că-i vei schimba lui credința sau că ți-o vei adânci pe-a ta? Dar oare ce câștigi când te apuci să te bălăcărești cu unul de o credință similară cu tine? De cele mai multe ori asemenea dialoguri mă îngrozesc deoarece aici se aduc argumente teologice într-un mod care-mi amintește de modul în care tranșează galeriile de fotbal „războaiele ideologice”. 

Poate vi se pare exagerată comparația cu galeriile de fotbal, dar eu insist să rămânem la ea deoarece, mult prea des, așa-zisele controverse ale celor care se războiesc teologic prin rubricile de comentarii, ajung să semene ca două picături de apă cu războaiele dintre galerii. De aceea vă întreb, oare de câte ori reușesc galeriile să facă altceva decât să-și scoată la vedere propriile obsesii? Ceea ce se întâmplă pe teren ține de pregătirea sportivilor din echipă, nicidecum de obscenitățile rostite ritmat de către galerie. V-ați întrebat cât reușesc să influențeze un antrenor discuțiile chibiților de după meci? Copil fiind urmăream fascinat acele discuții deoarece mai mereu erau un spectacol gratuit de comedie. Iar atunci când chibiții începeau să fie stăpâniți de zeul beției, noi, copiii, râdeam de ne tăvăleam pe jos. 

Cam în acest mod văd și fenomenul „chibițării spirituale” prin rubrica de comentarii a blogului meu. Fără a-i reproșa cuiva ceva, vă rog ca înainte de toate să vă gândiți bine dacă merită într-adevăr să vă pângăriți credința târând-o într-un tărâm atât de superficial și, până la urmă, sterp. Și, de asemenea, dacă tot nu am reușit să vă scot din certitudinile pe care le aveți, poate ar trebui să vă întrebați dacă ceea ce considerați că este credința este cu adevărat credință.