Când imperiile cad, o fac din interior: America e în incapacitate de a ieși din propria-i capcană

Imperiul Roman a căzut din cauza costurilor propriei puteri. Istoria se repetă, doar moneda s-a schimbat. Asta ar sintetiza ceea ce urmează să spun azi. Vă uitați fascinați la spectacolul din Congresul american în care se discută - pentru a câta oară? - spinoasa problemă a „debt ceiling”? Ați înțeles-o? Puteți răspunde afirmativ doar dacă ați realizat că deja „debt ceiling” nu mai e o limită, ci un ritual.

Am dat zilele trecute peste un filmuleț postat de Ray Dalio și mi s-a părut extrem de relevant pentru introducerea la materialul de azi. Pe scurt, Ray Dalio face o observație interesantă despre două momente critice pentru SUA. Primul e cel din 1933 când conducerea SUA a realizat că ... a cheltuit prea mulți bani. Cum la momentul respectiv banul era un bilet care-ți permitea să-l schimbi pe contravaloarea sa în aur, emiterea mai multor bani decât aurul din trezorerie s-ar fi putut termina cu un scandal monstru. Ce-a făcut SUA? Președintele Roosevelt a ieșit cu un discurs la radio în care a spus sec faptul că se rupe legătura dintre dolar și aur. Dar n-a făcut-o așa, pur și simplu, ci la modul tiranic.

Prin Ordinul Executiv 6102 din 5 aprilie 1933 s-a interzis deținerea privată de monede de aur, lingouri de aur și certificate de aur de către cetățenii și companiile din Statele Unite. Rezidenții americani erau obligați să predea aurul propriu Băncii Rezervei Federale în schimbul echivalentului în dolari la prețul fixat de 20,67 dolari pe uncie. A doua zi toată lumea se aștepta să fie dezastru pe burse însă, contrar așteptărilor, bursa a crescut. De ce? Răspunsul a venit cu un an mai târziu, când se emite Golden Reserve Act, conform căruia prețul unciei de aur era 35 de dolari, ceea ce echivala cu o inflație de 70%. Ați putea crede că o asemena devalorizaree a produs o inflație reală masivă, dar n-a fost așa ci, din contră, la nivelul prețurilor a avut loc chiar o deflație pe fondul sărăcirii radicale a populației și, evident, a scăderii masive a cererii. Înțelegeți paradoxurile acelei perioade?

Al doilea episod se petrece în 1971, când SUA rămâne din nou fără bani. De data aceasta, printr-un discurs TV, președintele Nixon a anunțat ruperea de standardul aur, justificând-o de puterea industrială. Acum, în loc de aurul din depozitele Guvernului, dolarul era legat de o ipotetică „putere industrială”. Din nou, la deschiderea burselor a fost isterie, piețele crescând cu ... 25%. Teribil. Însă inflația percepută la nivelul străzii și înregistrată în scripte a fost de doar ... 4%! Doar că, până în 1980, așa, cu lingurița, inflația cumulată a fost de ... 144%.

Și-acum să sărim în prezent. Ce perspectivă avem? SUA nu mai are moneda legată de aur deoarece, după ce Nixon „a eliberat-o”, efectiv totul a luat-o razna. N-am făcut calculul, dar, probabil, acum ne învârtim în jurul unei inflații de 1000% față de 1971, în termeni reali probabil mult mai mare. Paradoxul face ca acum piața de capital să fi crescut la nivel de bulă, anticipând prețuri ridicate ca efect al măsurilor monetare. Care măsuri monetare însă nu au de unde să apară. Ce anume mai poate face SUA pentru a ieși din capcana de șobolan în care a intrat? Că de rupt de aur n-au cum. Nici măcar ruperea de realitate nu mai e o alternativă întrucât, din punct de vedere logic, SUA se află de mult în virtual.

Ce-i cu piața de capital din SUA? Nu e vorba că e umflată, ci de absurditatea umflării. De fapt „stabilitatea” SUA este legată acum doar de „performanțele excepționale ale pieței de capital”. Eu unul, precum nebunu-n pustiu, tot urlu începând cu 2008(!!!) că tot ceea ce se întâmplă pe piețele de capital în general e o fraudă, iar ceea ce se întâmplă în SUA sfidează bunul simț. De fiecare dată „esperții” mi-au zâmbit sfidător spunându-mi că, „uite, fraiere, cum cresc toate! Te-ai trezit tu mai deștept?”. Aia vedeam și eu, dar justificarea mă interesa și, desigur, nu exista nicio justificare.

Timpul și realitatea însă nu iartă pe nimeni. Astfel încât ar trebui să înțelegem ce joc face SUA. Păi ce joc ai putea face când ești legat de mâini și de picioare? Până acum SUA a jucat cartea militară, doar că n-o va mai putea juca nici pe aceasta. În general, când intră într-o criză, SUA caută dușmani facili pe care să-i distrugă „ca exemplu”. Doar că, de data asta, nu prea le-a mers. Au căutat să distrugă Rusia într-un război proxy cu Ucraina și au eșuat lamentabil. Atât de lamentabil încât li s-a văzut goliciunea. Mai țineți minte propaganda cu Stinger? Au rămas fără muniție și, mai mult, FĂRĂ POSIBILITATEA DE A O ÎNLOCUI. Asta nu s-a mai spus foarte public, dar tentativa de a o înlocui s-a lovit de imposibilitatea producătorului de a o face pe fondul ... lipsei forței de muncă specializate. Au adus chiar și oameni de la pensie și tot n-au reușit să repornească producția pentru a înlocui muniția dată Ucrainei. Au trimis „tancurile terminale” care s-au făcut de râs, arzând mai ceva decât torțele. Atât cele „germane de ultimă oră”, cât și Abrams-urile mult prea marketate au expus „tehnologia NATO” unui spectacol de-a dreptul comic pe linia frontului. Am văzut într-un clip cum râd rușii de Abrams-uri: s-au apucat să are un câmp agricol cu un Abrams capturat intact deoarece, ajuns pe câmpul de luptă, echipajul l-a abandonat de teama de a nu muri ca efect al gravelor erori de proiectare, care-l transformă într-o capcană fatală pentru echipaj; drone FPV de doi bani transformă Abrams-ul într-un grandios spectacol de artificii. Patriot-urile nu doar că s-au făcut de bășcălie trăgând în propriile poziții, dar au mai ajuns să fie lăudate pentru „performanța extraordinară” de a dărâma niște drone de spumă, care imită dronele Geran. Ultima și cea mai fabuloasă aventură a fost tentativa de eliberare de rachete Tomahawk către Ucraina. Doar că s-au prins că nu mai au rachete în stoc și să pună altele în loc e imposibil. Mă rog, Trump s-a scăpat public, iar Pentagonul, ca să salveze situația, a spus că există rachete în stocuri și dacă vrea Trump, acestea pot fi eliberate. Circ, clovni!

Văzând că Ucraina e o gaură fără fund, acum se îndreaptă spre o altă „pradă ușoară”, anume Venezuela. Au deplasat acolo două portavioane pentru a-l da jos pe Maduro și pentru a confisca petrolul țării. Nu știu cum se va termina întreaga socoteală, dar dacă Maduro reușește să scufunde vreun portavion american, s-a dus cu „dominația americană”. Și, ținând cont că desculții de rebeli Houthi au reușit să defecteze grav două portavioane americane, e clar că Maduro are capacitatea s-o facă. De ce se tergiversează situația? Deoarece americanii aruncă bani pentru a găsi trădători în tabăra lui Maduro și a-l elimina prin trădare. Dar dacă le eșuează stratagema, nu-i văd bine.

Și, la urma urmei, câte eșecuri mai poate îndura „măreața armată americană”? Au fugit rușinos din Afganistan, se retrag din Orientul Mijlociu, ajungând în situația penibilă de a recunoaște un fost terorist Isis drept „conducător legitim” al Siriei. Și, dacă ne gândim și mai logic, oare cât mai reziști sprijinindu-te strict pe puterea militară? De unde vine această putere? 

Puterea vine din economie, iar economia americană nu mai există. Ceea ce a fost, a fost undeva prin anii 80, întreaga lor tehnologie militară venind din acele vremuri. E doar o inerție. Acum? Se face strict marketing. „Dar SUA domină prin tehnologiile înalte, de exemplu prin AI!” - vor afirma propagandiștii. OARE?  Păi o primă observație e că această putere nu prea vine de la ei, dată fiind inflamarea extremă la aflarea deciziei Chinei de control al pământurilor rare. Recent s-a făcut un spectacol total prezentându-se „primul magnet făcut în mod suveran în SUA”! Dacă era vorba de Tanzania parcă mi s-ar fi părut OK, dar să ajungi să te lauzi, dintr-un  laborator vai de steaua lui, că ai reușit să faci un magnet, asta chiar că e demnă de o comedie spumoasă. 

N-o mai întind mult, dar vă mai dau niște știri care se pot dovedi premergătoare inflamării piețelor de acțiuni. E vorba, ca de fiecare dată, despre fraudă, una masivă și la vedere. Sunt investigații active referitoare la o manevră contabilă sincronizată efectuată de marile companii tech americane (Microsoft, Google, Oracle, Amazon și Meta) între 2022 și 2024, prin care au extins durata de viață utilă a serverelor și echipamentelor de rețea de la 4 la 6 ani, justificând-o prin îmbunătățiri în fiabilitate. Această schimbare, conform estimărilor forensice bazate pe documente SEC, va umfla câștigurile raportate colectiv cu aproximativ 170 de miliarde de dolari până în 2028, ignorând costurile reale ale investițiilor masive în infrastructura AI (estimate la 1,5 trilioane de dolari cumulativ). Totuși, realitatea tehnologică contrazice aceste asumări: ciclurile rapide de actualizare a cipurilor Nvidia (12-24 luni) fac  ca echipamentele să fie depășite moral mult mai devreme, iar constrângerile energetice reduc ratele de utilizare, amplificând discrepanța dintre contabilitate și realitate.

Această practică, deși aparent conformă cu standardele GAAP și motivată de structuri de incentivizare (cum ar fi legătura dintre compensațiile executive și câștigurile per acțiune), e doar o repunere în scenă a crizelor contabile din bula dotcom/telecom din 1999-2001. Investitorii sunt păcăliți cu cifre efectiv false și, pentru a nu lua țepe fabuloase, ar trebui să aplice singuri „discounturi” ale evaluărilor până în momentul în care companiile vor oferi date mai clare despre riscurile contabile asociate „revoluției AI”. 

Cei care au impresia că totul e OK, n-au habar de realitate! Există constrângeri energetice(cerere de sute de megawați per cluster, cozi de interconectare de 4-6 ani) care reduc ratele de utilizare sub asumările contabile, contractând rezultatul economic efectiv și amplificând discrepanța. În bula telecom din 1999-2001, practici similare de depreciere au dus la corecții masive de 500 de miliarde de dolari(în banii de atunci). Adăugăm acestor chichițe contabile și un alt element semnificativ, anume incertitudinea modelului de monetizare AI. Sunt investiții uriașe făcute înainte de a avea venituri demonstrate la scară, cu extrem de multe  deploy-uri experimentale și pierderi masive la companii precum flagship-ul OpenAI. 

În cazul în care gradul de nesimțire al artificiilor contabile ar fi unul normal, am avea de-a face cu corecții de piață de 15-35%, din cauză că evaluările actuale se bazează pe asumări fragile, nu pe beneficii probate. Investitori cunoscuți, precum Michael Burry, vorbesc deschis despre un gap de depreciere de 176 de miliarde de dolari, care ar putea supraestima câștigurile cu 20-27% până în 2028, și ajustări potențiale care amenință miliarde în valoare de piață.

Acesta este însă doar vârful aisbergului. Ce se află în subteran e ceva de neimaginat. Sunt rapoarte corporative cât se poate de clare și studii serioase care arată că, în ciuda promisiunilor, AI-ul a scăzut productivitatea companiilor occidentale, ceea ce face ca adoptarea sa pe scară largă în mediul corporativ să fie cât se poate de îndepărtată.

Nu merg mai departe cu povestea burselor. Faptul că se închid ochii la schemele ponzi circulare, în care giganții investesc unul în celălalt, în cel mai golănesc mod posibil, a ajuns să fie justificat de „rațiuni de stat”. Care-s rațiunile respective? Schemele ponzi puse la cale de giganții tehnologici au și un alt efect colateral, în afara sferei bursiere, întrucât conduc la ... creșterea artificială a PIB-ului american. Știți cum e asta? Fix ca-n bancul cu contabilii care pariază de două ori o mie de EUR dacă celălalt mănâncă un rahat. Prima dată unul îl plătește pe celălalt cu o mie de EUR ca să mănânce un rahat, după care pariul se reia și cel care pierduse mănâncă la rândul său un rahat pentru a-și recupera banii. Când unul dintre ei se luminează, înțelegând că au mâncat ca proștii doi rahați fără să câștige nimic, celălalt îl liniștește: „Așa e, dar am făcut rulaj!”. Cam asta se întâmplă în SUA. Se mănâncă doar rahat. Iar când mănânci rahat, ajungi un rahat.