Cum ne-am pierdut busola?

În timp ce cartezianismul lui Descartes făcea furori, de la Napoli venea o reacție dură a cuiva care înțelegea cu totul altfel lumea, într-un stil mai profund. E vorba de Gianbattista Vico(1668–1744). Descartes murise înainte de a se naște Vico(în 1650), dar viermele raționalist începuse să mănânce creierele contemporanilor lui Vico. Iată de ce replica italianului este una dintre cele mai frumoase pagini ale filosofiei. Reacție sa profundă împotriva raționalismului cartezian este considerată piatra de temelie a filozofiei istoriei și a științelor sociale moderne. Capodopera lui Vico, Scienza Nuova(Știința Nouă), propune o viziune revoluționară asupra modului în care omenirea își creează propria realitate.

Sunt patru piloni principali ai gândirii lui Vico, pe care vi-i voi prezenta sumar(de la Dumitru Pîrvu, în 1972, nu știu să fi avut vreo traducere a operei sale în română). 

• Primul și cel mai important este principiul „verum esse ipsum factum” adică, în traducere „adevărul este identic cu faptul”(sau ceea ce este făcut). Conform acestui principiu, Vico susține că putem cunoaște cu adevărat doar ceea ce noi înșine am creat. De-aici vine și critica lui Descartes. În timp ce francezul susținea categoric faptul că „matematica este adevărată”, napoletanul nostru introduce și explicația care îi dărâmă logica francezului: matematica este „adevărată” doar pentru că este o construcție umană, în timp ce natura(creată de Dumnezeu) nu poate fi înțeleasă pe deplin de mintea umană. Cu alte cuvinte, „adevărul lui Descartes” funcționează atâta timp cât avem de-a face cu construcții făcute de om. Și, bazându-se pe același principiu de la care a pornit, ajunge la concluzia fabuloasă conform căreia istoria este singurul domeniu în care putem atinge o cunoaștere certă deoarece istoria este făcută de oameni.
• Cel de-al doilea pilon asupra căruia vă voi ruga să vă concentrați ceva mai mult este cel al teoriei ciclice a istoriei(Corsi e Ricorsi). Istoria văzută de Vico nu este una liniară, ci un proces ciclic prin care trec toate națiunile. El identifică trei epoci principale. Prima e Epoca Zeilor, cea în care oamenii interpretează lumea prin religie și mituri. Guvernarea este teocratică, iar limbajul este cel al semnelor și ritualurilor. Urmează Epoca Eroilor, dominată de aristocrație și forță. Apar virtuțile eroice, dar și sclavia. Limbajul este poetic și metaforic. Cea din urmă este Epoca Oamenilor, caracterizată prin rațiune, egalitate în fața legii și democrație. Limbajul acestei epoci este unul abstract și utilitar. Când societatea ajunge la o „barbarie a reflexiei”(o decadență cauzată de individualism excesiv și cinism), ea se prăbușește și ciclul reîncepe(ricorso).
• Următorul pilon al gândirii lui Vico este cel al logicii poetice și a imaginației. E absolut fabulos. În timp ce contemporanii săi vedeau în mituri simple „erori” sau „prostii”, Vico le consideră „adevăruri poetice”. Logica e simplă și fundamentată inclusiv de pilonul anterior: primii oameni nu gândeau abstract, ci prin „universali fantastici”(adică imagini mentale puternice). De exemplu, „Jupiter” nu era doar un nume, ci modul în care oamenii primitivi conceptualizau frica de tunet și ideea de autoritate divină. Limba și poezia, conform lui Vico, nu sunt doar ornamente, ci instrumentele prin care omenirea și-a construit prima dată lumea socială.
• Cel de-al patrulea pilon este cel al „Providenței divine”. El crede că istoria are un sens care transcende intențiile individuale. Deși oamenii își urmăresc propriile interese egoiste, Providența direcționează aceste acțiuni către crearea unor instituții care conservă rasa umană (familia, religia, îngroparea morților etc.). 

Nu cred că este pentru nimeni un secret în ceea ce privește stadiul istoric în care ne aflăm, prin prisma celui de-al doilea pilon al filosofiei lui Vico. Sunt sigur că nu are nimeni absolut nicio îndoială că ne-am afla într-o epocă diferită de Epoca Oamenilor. Poate că ar trebui aprofundate puțin forțele care ghidează epoca și rezultatele care se obțin pentru a înțelege de ce rezultanta tuturor acestor forțe este distrugerea totală. 

În epoca în care trăim, noi nu mai ființăm, ci suntem „angajați”  ai jobului vieții noastre. Propriul „eu” este, în realitate, un loc de muncă cu normă întreagă. Deci noi nu trăim viașa, ci suntem angajați în viață ca într-un job, având ca fișă a postului supraviețuirea. Astfel, lipsiși de transcendență, asistăm la transformarea psihicului în propriul său zeu. Iată SUPRAOMUL! În acest fel, viața ta nu există până când nu-ți faci un  brand pentru ea! Brand care-i justifică valoarea și care-i creează identitatea. De asemenea corpul, nu mai are o identitate proprie decât dacă e „optimizat”, conform tipicurilor epocii, dar și individualizat prin același proces de branding. Corpul nu mai ești tu, ci un accesoriu de-al tău, care devine important în măsura în care e relevant din punct de vedere al brandului personal.

De-aici ajungem la următoarea caracteristică, cea a societății-spectacol. Brandul este esențial identificării, dar și al consumării de către ceilalți prin intermediul platformelor artificiale(media, TV, rețele sociale). Și, ca efect al introducerii artificialului în cel mai intim aspect al vieții noastre, se ajunge la prăbușirea spiritului comunitar. În societatea de azi nu ne mai întâlnim, ci ne consumăm unul pe celălalt.

Mai mult, suntem tributari proceselor raționale, perturbate de diverși factori. Un exemplu: știm că trebuie să ne spălăm pe dinți pentru a nu face carii, dar a ne spăla pe dinți ne duce automat la întrebarea „cu ce e cel mai bine să te speli pe dinți?”. Aici vine factorul perturbator, care e „piața” și care ne spune că „pasta de dinți X e cea mai bună pentru că are o cantitate mare de fluor”, în timp ce o marcă aflată în competiție ne spune că produsul său „este mult mai sănătos pentru că nu conține fluor”. În final alegi exact ca-n bancul cu bărbatul care nu știe cu care femeie trebuie să se căsătorească și, pentru a se hotărî, le-a dat câte o sumă de bani ca să evalueze ce face fiecare cu banii. Doar că procesul decizional nu s-a terminat aici deoarece urmează alegerea periuței de dinți, a elementelor adiționale și toate necesită trecerea printr-un ciur rațional. Inclusiv când e optim să te speli pe dinți a devenit subiect al multiplelor școli de gândire, fiecare cu argumentul său. S-a terminat? Desigur, nu! Mai e problema apei de gură, a periuțelor interdentale sau a aței de dinți, a controlului medical periodic, a detartrajului s.a.m.d. Iar fiecare operațiune aduce, după sine, alte operațiuni care trebuie să treacă printr-un proces rațional de avizare.

Ce înseamnă a fi tributar al unui astfel de proces fără sfârșit? Nici mai mult nici mai puțin decât a nu-ți mai trăi viața dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu ai când s-o mai faci. Permanent ești cufundat în „ritualuri de analiză și optimizare” care, în final, se dovedesc a fi imperfecte deoarece, ce să vezi?, diavolul de care te-ai ferit apare în plenitudinea sa fix atunci când te-ai aștepta mai puțin: tot faci carii, tot te îmbolnăvești în ciuda regimurilor draconice, tot ești gras s.a.m.d.

Iar când toți acești diavoli te încolțesc, apare anxietatea. Și nu doar de-aici, ci și din propriile erori sau nedreptăți pe care le faci. În epocile trecute existau așa-numitele „ritualuri de reparație”. Când greșeai comunitatea sau religia îți dădeau soluția de răscumpărare a greșelii prin penitență sau prin alte mijloace. Acum, în epoca raționalismului absolut „e o prostie” să te supui ritualurilor barbare de recunoaștere a greșelii(gen spovedanie). A plăti pentru greșeli prin penitență e considerat ceva medieval, adică - în limbajul de azi - o chestiune prostească, gen a urla la lună precum câinii. 

Societatea Omului oferă propria „cale științifică” de reparare, prin intermediul terapiei. Terapia e noua spovedanie, care însă se face pe bani. Devine absolut secundar faptul că Freud, inventatorul(cred că e cel mai potrivit termen) psihanalizei n-a vindecat pe nimeni. Și nici puhoiul de psihanaliști de după nu au vindecat pe mai nimeni, dar dau impresia că „știu”, că „stăpânesc” și că tot ce fac e un proces absolut științific. Terapia este acceptată deoarece e inspirată din medicina modernă. Și ea justificată de același aluat științific. 

Mai are sens să vă spun că însuși Richard Horton, coordonatorul revistei Lancet - această Mecca a farmacologiei și cercetării medicale - spunea dezinvolt într-un editorial că „reproductibilitatea și fiabilitatea cercetării biomedicale a atins una dintre cele mai sensibile probleme din știința de astăzi: ideea că ceva a mers fundamental greșit cu una dintre cele mai mari creații umane. Argumentul împotriva științei este simplu: o mare parte din literatura științifică, poate jumătate, este, pur și simplu, neadevărată. Afectată de studii cu eșantioane mici, efecte minuscule, analize exploratorii invalide și conflicte de interese flagrante, împreună cu o obsesie pentru urmărirea tendințelor la modă de o importanță îndoielnică, știința a luat o întorsătură spre întuneric. După cum a spus un participant, metodele slabe dau rezultate”. O altă voce din domeniu, dr. Marcia Angell, redactor al The New England Medical Journal scrie la fel de negru pe alb că „pur și simplu nu mai este posibil să crezi multe dintre cercetările clinice publicate sau să te bazezi pe judecata medicilor de încredere sau pe ghidurile medicale autorizate. Nu mă bucur de această concluzie, la care am ajuns încet și cu reticență în cele două decenii petrecute ca redactor al New England Journal of Medicine”. Toate acestea după mistificările teribile justificate strict ideologic de panarama cu pseudo-pandemia COVID.

Iată de ce nu mai e de mirare desacralizarea pe care-o vedem la tot pasul, justificată de prea puțina rezistență a sacrului în fața „judecății raționale”. Cum poți justifica ceva „care nu se vede, care nu e palpabil, evident și reproductibil în condiții inițiale identice”. Cum poți vorbi despre Dumnezeu dacă nu-l poți reproduce într-un accelerator de particule în care tu presupui că recreezi Big Bang-ul inițial, fără să-ți pui problema de ce nu se naște un Univers din experimentul tău.

De fapt, ceea ce constatăm este o reacție în lanț de distrugere a întregului ca efect al disfuncționalității modelului. Cu toate că pare absolut nonintuitiv ceea ce spun acum, modelul rațional este, în esență, unul al căderii deoarece e clădit pe o eroare. Raționalismul presupune din start că, prin intermediul său, construiești pe fundația solidă a adevărului absolut, iar adevărul îl statutezi tocmai eliminând Adevărul pe care tu, rațional, nu-l poți explica deoarece, exact cum spune Vico, nu l-ai creat tu, astfel încât nu îl poți înțelege cu adevărat. În acest mod, pe măsură ce „societatea rațională” triumfă, în realitate ea se afundă într-o negură incontrolabilă.

Probabil, în acest moment vreți exemple care să dovedească veridicitatea celor afirmate. Nu vi se pare ciudat că, în ciuda „progreselor” psihologiei și psihiatriei am sfârșit prin a nu putea defini normalul și prin acceptarea anormalului ca normă? Numărul de nebuni pe care-i vezi acum în libertate este infinit mai mare decât ceea ce vedeam în urmă cu 30 de ani. Și pentru că suntem aici, să ne uităm puțin la domeniul medical. Spre ce nebunie ne îndreptăm? Omul e din ce în ce mai vaccinat pentru „binele lui”, neputând să mai ia contact natural cu lumea reală. Mai ies oare oameni normali din actualul om? Mai pot oare copiii celor hrăniți cu doze imense de medicamente să facă față natural provocărilor mediului? Răspunsul e aproape imposibil de greu de dat.

Avem apoi așa-zisa evoluție tehnologică, locul unde societatea actuală se bate cu pumnii în piept pentru realizările sale. Oare mai suntem în evoluție? Cei copleșiți de a n-a iterație tehnologică vor spune că sunt nebun. Eu însă, atunci când mă urc într-o mașină contemporană, burdușită de senzori și asistențe electronice, plâng după o mașină de acum 20 de ani, aproape pur mecanică și care funcționa ceas, fără ca senzorii din bord să-mi distragă permanent atenția. Care-i progresul? Mașinile sunt mai urâte și mai depersonalizate ca oricând, iar performanțele lor sunt - cu mici excepții - de râs. 

Comunitatea s-a topit în individualism, societatea a devenit un circ, comuniunea nu mai există, știința e manipulare, iar credința e dizolvată în cea mai monstruoasă construcție a raționalismului, ideologia. Ideologia e, în sine, un model simplificat, făcut pentru a se potrivi grosolan, pentru a generaliza acolo unde mințile simple nu pot înțelege particularul. Doar că ideologia nu e ceva static, ci dinamic, în sensul în care, pentru a se potrivi minților din ce în ce mai precare, se simplifică din ce în ce mai mult. Până unde? Până când rămâne doar esența ei, anume nimicul, cel de la care s-a pornit!

Nu insist deoarece poate oricine să constate că „vasul umplut” al progresului seacă mai repede decât și-ar imagina corifeii raționalismului. Totul curge într-un hău de care ne temem instinctual; și ne temem din ce în ce mai rău. Ne temem pentru că nu-l înțelegem și nu-l înțelegem pentru că suntem proști. Întreaga raționalitate care ne-a ridicat pe culmile sale ne arată acum că suntem atât de proști încât nu mai percepem normalitatea, că a ajuns să ne fie frică de un proces cât se poate de normal, asupra căruia ne-au avertizat cei mai înțelepți dintre cei care-au fost.

Ce-i de făcut?, mă veți întreba. Ce poate face frunza care plutește pe un torent, care-i dată de colo-colo, care-i uneori scufundată pentru ca apoi să revină paradoxal la suprafață? Ce poate face frunza cam aia putem face și noi. Doar că, spre deosebire de ea, putem vedea și înțelege forțele. Și, dacă printr-o minune găsim busola care, în loc să ne indice nordul ne indică verticala nevăzută, care însă se ridică perfect în ciuda forțelor infernale ale torentului, ne-am putea cățăra pe ea pentru a avea adevărata perspectivă asupra lumii. Dar pentru aceasta trebuie să înlocuim adevărul cu Adevărul, ceea ce e imposibil pentru mult prea mulți dintre cei de azi.