Falsificatorii de Bani(sau Moartea Bancilor)

Deși sună șocant, acest titlu nu are de ce să vă îngrijoreze pentru că nu e vorba de vreun colaps bancar în lanț sau ceva similar. Este vorba despre ceva mult mai subtil şi, probabil, mult mai democratic.

Privind către originile crizelor din ultimele secole observăm că acestea sunt generate, în cele mai multe cazuri, de deciziile emoționale ale bancherilor. Este şi logic să se întâmple așa întrucât cei care conduc aceste instituții sunt oameni, ancorați în realitățile zilnice, supuși presiunilor pieței și acționarilor. Sunt oameni normali(asta nu înseamnă că exclud extremele, adică proştii şi geniile) care trebuie să ia decizii corecte, ceea ce este şi va rămâne imposibil. Marea problemă a acestor instituții este faptul că, așa cum pot contribui la bunăstarea unei societăți, la fel de bine pot aduce dezastrul. În ceea ce privește dezastrul, cred că simpla survolare a stării actuale de fapt ne dă o imagine cât se poate de concretă asupra rezultatelor la care se poate ajunge(şi vă garantez că încă nu aţi văzut aproape nimic).

Băncile ca şi instituţii sunt mult rămase în urmă. Au costuri exagerate de funcţionare, ascund mult personal incopetent şi greşesc. Cu toate că din punct de vedere teoretic sunt venele economiei, din timp în timp pompează otravă conducând "pacientul" către comă sau moarte clinică. Acum suferim din cauza expunerilor aberante pe active pe care bancherii nu le înţelegeau. Probabil în viitor vom suferi din cauza unor situaţii similare, aşa cum am mai suferit şi în trecut. Pe moment, unii băieţi sugerează că naţionalizarea şi suprareglementarea vor face ordine în sistem. Nimic mai fals. O dată cu un nou avânt va apărea şi lobby-ul care va conduce la relaxarea situaţiei şi la intrarea pe o nouă pantă. Ne învârtim într-o spirală periculoasă riscând să alunecăm în neant. De ce? Dintr-un motiv simplu: aceste instituţii nereformate nu se mai pot ridica la cerinţele societăţii actuale. Oricât le-am naţionaliza şi reglementa, este clar că au nevoie de o reformare profundă.

Studiind "măţăraia" oricărui monstru bancar vă veţi pierde în detalii. Sunt o groază de reglementări, reveniri, supra-reglementări, excepţii s.a.m.d. Sunt o mulţime de funcţionari incompetenţi în faţă dublaţi de o altă armată de funcţionari incompetenţi în spate. Nu, acesta nu este modelul românesc. Este modelul universal valabil. Aş putea spune că modelul românesc este ceva mai elastic decât cel occidental, dar oricum asta nu-l face mai bun.

Ceea ce unui cunoscător al sistemului i se pare complicat, pentru un om obişnuit este o gaură neagră. O gaură neagră în care-şi depune economiile convins fiind că totul va fi bine. Şi, în cazul în care lucrurile o vor lua razna trăieşte cu credinţa că va fi despăgubit de stat. Ei bine, aici este marea problemă. Acestă obscuritate a băncilor stă la baza tuturor problemelor sistemului. Faptul că banii clientului intră într-un sistem de plasament discreţionar este o hibă critică. Oricât de mult ar încerca banca X să demonstreze că banii mei sunt în siguranţă, nu face altceva decât să dezvolte o relaţie bazată pe incertitudine(eu presupun că ea nu mă minte). Această relaţie este cea vinovată de problemele financiare care ne zguduie din timp în timp.

Am vorbit în multe rânduri de asumarea riscului. Este clar că un client al unei bănci nu poate şti cărui risc se expune atunci când decide să economisească la respectiva instituţie, iar aceasta este o problemă a statului. Celor care încearcă să aducă în discuţie agenţiile de rating sau auditorii independenţi le voi spune că, pur şi simplu, sunt ineficiente. La ora actuală sistemul este mult prea complex pentru a putea avea încredere în rezultatele publicate de respectivele instituţii. Oricum, în toată această ecuație vina supremă aparţine statului care permite existenţa unui sistem mult prea obscur.

Cel mai probabil, într-un interval rezonabil de timp acest lucru se va schimba şi atunci vom asista la moartea băncilor. Moartea în forma în care există acum şi, probabil, dezvoltarea lor pe principii ceva mai transparente(dacă mi-e permis aş putea spune democratice). Nu ştiu încotro ne va conduce actuala criză. Este posibil ca "batista pe ţambal" să funcţioneze şi acum(cu toate că mi-e greu să cred). Nu garantez că actuala criză nu se va rezolva prin minciună. Orice este posibil, însă cred că instituţiile bancare încep să aibă o problemă. Chiar dacă nu vor fi obligate de către stat să-şi schimbe modalitatea de lucru, vestea proastă pentru ele este că deja sunt pe piaţă instituţii ceva mai flexibile care, pe zi ce trece le mănâncă din cota de piaţă. Deocamdată sunt insignifiante ca prezenţă, dar vă garantez că au un viitor luminos. O să vorbim despre ele pe larg într-un articol viitor întrucât această investiţie o consider cel puţin interesantă.

Viata e in alta parte

Asistăm la un spectacol ieftin și, în același timp, fascinant. Dezvoltările actuale ne-au proiectat în faţă două realităţi antagonice care, în mod cu totul bizar, supraviețuiesc fără nicio problemă una alături de cealaltă. Dacă realitatea ne proiectează brutal o criză în plină desfăşurare, cu fluxuri financiare îngheţate şi pieţe în derivă, cealaltă realitate, cea a oficialităţilor şi, uneori, a mass media, încearcă să ne deseneze un tablou opus, în care lucrurile funcţionează aproape normal sau, dacă nu se întâmplă aşa, oricum sunt pe cale să se remedieze. Am mai amintit de vreo câteva ori harta falsului optimism din perioada Marii Crize, atunci când, cu toate că lumea se afunda, oficialii găseau de fiecare dată speranţe de mai bine. Aşa se întâmplă şi acum, iar pentru asta nu cred că trebuie blamate decât superficialitatea şi prostia.

Ne vom opri astăzi asupra unui subiect care se află pe buzele tuturor: creditul. Indiferent de stadiul crizei, de punctul de pe glob sau de nivelul cultural, problema pare a fi aceeaşi: stoparea creditării. Indiferent de unghiul din care privim este vorba despre o problemă gravă care afectează funcţionarea normală a societăţii. Este interesant de înţeles care sunt cauzele acestei probleme întrucât, în momentul în care ştim cauzele putem spera că vom avea o cale de rezolvare. Cel puţin până acum am identificat trei probleme care blochează creditarea, iar acestea, în ordinea importanţei, ar fi:

• În primul rând lipsa fondurilor. Dacă în economiile dezvoltate lipsa este cauzată de produsele toxice care efectiv sufocă băncile, în economiile emergente cauza este stoparea liniilor de finanţare;
• O altă cauză, aproape la fel de importantă este riscul asociat creditării care, pe perioada actualei crize, se află la nivele extrem de ridicate. Aceeași bancheri care în urmă cu doi ani nu dădeau doi bani pe managementul riscului sunt în acest moment extrem de sensibili la noțiunea de risc, preferând să-şi țină "banii la ciorap". Şi, dacă stai să te gândești bine, ar putea avea dreptate. Personal, în clipa de față nu aș da niciun ban împrumut. Pentru ce să împrumut? Pentru dezvoltarea unui centru comercial? Mai sun o groază care stau. Pentru dezvoltări imobiliare? Evident că nu! Pentru producţie? Ce certitudine am că ceea ce se va produce va fi vandabil pe o piaţă în contracţie? Cam acestea sunt întrebările pe care şi le pune un bancher şi tind să-i dau dreptate.
• Ultima cauză cred că ţine de evaluarea garanţiilor. Este destul de greu şi, în acelaşi timp riscant, să evaluezi o garanţie. Imaginea garanţiilor imobiliare care în urmă cu doi ani erau cotate la câteva sute de mii de dolari, iar acum se dau gratis va fi extrem de greu de uitat. În consecinţă, probabil în acest moment sunt solvabile doar cash-ul colateral şi metalele preţioase.

Când iau deciziile, oficialii se uită numai la prima cauză şi rămân uimiţi atunci când lucrurile nu se dezgheaţă. Acesta este motivul pentru care "înecul cu dolari" nu va rezolva mare lucru. La fel se va întâmpla şi cu eliberarea din rezerve care va fi operată la noi.

De asemenea, nu trebuie uitată nici apatia publicului pentru credit. Cu toate că se vorbeşte de creditarea SME-urilor si a populaţiei, nimeni nu pare a remarca faptul că aceste categorii sunt cele mai apatice şi, în acelaşi timp, cele mai speriate.

Un lucru este cert. Întrucât implică un risc(de multe ori substanţial) creditarea nu va reveni decât o dată cu restabilirea încrederii. Iar pentru asta trebuie să treacă ceva mai mult timp şi ceva mai multă reformă.

Toxic Assets Cleansing

Why the Meltdown Should Have Surprised No One

Un material extrem de interesant al lui Schiff. Cu toate că durează puțin cam mult(~ 75 minute) merită!

De ce nu sunt optimist

Am vrut ca de data aceasta opinia mea să fie cât se poate de clară. Este posibil să mă înșel(de altfel întotdeauna pornesc de la această premisă), dar, cel puţin pentru moment, îmi menţin pesimismul în ceea ce priveşte actuala criză.

În primul rând, pornind de la datele fundamentale, constatăm că încă nu s-a rezolvat nimic. Dacă în SUA a început un program de recapitalizare forţată nu înseamnă că problemele băncilor s-au terminat. Există numeroase instituţii neperformante care stau să dea faliment şi, dacă nu vor da acum, probabil că au toate şansele să o facă în următoarea perioadă. De asemenea, adepţii injectării cu forţa de fonduri în piaţă vor fi reduşi la tăcere. Cel mai probabil, viitoarele măsuri de luptă ale SUA cu băncile în picaj vor fi naţionalizările(este cea mai facilă justificare în faţa contribuabililor).

Creşterile înregistrate pe burse au două cauze: pe de o parte credinţa(izvorâtă din dorinţă) într-un un V-shape recovery şi, pe de altă parte, dorinţa unora de a ieşi de pe dolar. În ceea ce priveşte prima cauză, în mod sigur este vorba despre un fenomen pur psihologic despre care am mai vorbit în trecut(vezi "Al treilea val"). Cea de-a doua cauză are deocamdată o pondere mai mică, dar, pe măsură ce ne vom apropia de G20, cred că va deveni dominantă. Evident, nu toţi banii se vor duce în acţiuni; probabil metalele şi mărfurile vor fi preferatele, dar rămân destui bani pentru acţiuni.

Cu toate zvonurile nu cred că la actualul G20 se vor lua decizii hotărâtoare în ceea ce priveşte SDR-urile sau o nouă monedă de schimb. În cel mai bun caz se va constitui o comisie sau se va amâna. Chiar şi adepţii noii valute de schimb au interesul să nu destabilizeze deocamdată dolarul întrucât toată lumea are de pierdut. Orice ambiguitate rezultată din întâlnirea G20 va aduce un oarecare optimism în legătură cu soarta dolarului şi va "forţa" întoarcerea unora către monedă.

Un alt element care îmi dă de gândit este situaţia din punct de vedere tehnic. Venită după o perioadă de scădere, în care indicatorii au fost pe minim, recenta apreciere(şi probabil cea care va urma) împinge indicatorii tehnici către "zone înalte", neobişnuite pentru perioada actuală. Iar această caracteristică este comună tuturor pieţelor. Momentul la care situaţia tehnică ar putea să devină mult mai clară este tot în jurul summit-ului G20, dată pe care o consider extrem de importantă.

Concluzia e simplă. Mai avem ceva de aşteptat până la clarificare. Cât, nu ştiu, dar oricum nu cred că deocamdată avem motive de optimism.

In cautarea timpului pierdut

În ultima vreme mă surprind câteva fenomene care se petrec ceva mai repede decât credeam eu. Cum săptămâna aceasta am început-o prin a vorbi despre cum se coace o nouă monedă, îmi programasem să aprofundez subiectul săptămâna viitoare, dar lucrurile par a fi fost gândite cu ceva mai mult timp în urmă. Aşa se face că tovarăşii chinezi au început să iasă public cu declaraţii despre viitoarea monedă, iar ceea ce spun ei pare extrem de interesant(e şi un proverb chinezesc referitor la vremurile interesante).

Guvernatorul People's Bank of China, Zhou Xiaochuan, propune într-un speech recent transformarea SDR-urilor în viitoarea monedă mondială. Pentru cei care încă nu au auzit până acum de SDR(Special Drawing Rights), voi spune că acesta reprezintă în principiu un coş de monede creat încă din 1969. La ora actuala SDR este utilizat ca monedă de cont de către FMI şi de alte câteva organizaţii internaţionale. La valoarea sa contribuie, în acest moment, în proprţii diferite următoarele monede: USD(~44%), EUR(~34%), JPY(11%) şi GBP(11%). Informaţii suplimentare despre SDR găsiţi aici: http://fx.sauder.ubc.ca/SDR.html.

Principala problemă care se pune este dacă XDR(acesta este codul ISO 4217 al SDR-ului) este pregătit să devină monedă mondială de schimb. Nu vă aşteptaţi să o vedeţi în formă fizică întrucât, cel puţin pentru moment, se doreşte crearea unei monede numai pentru schimb şi pentru rezervă. Ceva similar a fost ECU, dar, cel puţin pentru moment, chinezii se gândesc la o utilizare a sa în scopuri mult mai exclusiviste.

Avantajele pe care le găseşte Xiaochuan sunt multiple. În primul rând, de partea sa se află limitarea evidentă a sistemului financiar actual bazat pe dolar. De asemenea, existenţa unei rezerve cuantificabile şi gestionată de o autoritate independentă ar garanta o protecţie mai mare în faţa unor probleme similare celor din prezent. Ce să spun, pe hârtie lucrurile arată bine, dar cred că acest sistem nu rezolvă de fapt nimic. Doar "democratizează" puţin emiterea de monedă.

Întrebarea pe care mi-o pun este motivaţia reală a propunerii lui Xiaochuan. Părerea mea e că el se uită cu groază la maldărul de dolari pe care-l are în rezervă şi încearcă să-l schimbe cumva, iar XDR-ul ar putea fi o soluţie(schimbarea dolarilor din rezervă contra XDR i-ar reduce cu 60% expunerea pe dolar). Numai că timpul lucrează împotriva lui. Această propunere ar fi trebuit să o facă probabil acum 2-3 ani, pe vremea când s-a hotărât să mai scape de dolarii din rezervă.

Factbox

Cei care se mai îmbată cu apă rece că lucrurile, în ceea ce ne priveşte, stau pe baze solide ar trebui să-şi toarne gheaţă-n cap întrucât, în mod sigur nu se află pe această lume. Voi începe extrem de rapid, amintindu-vă că bugetul a fost proiectat pe baza unei creşteri economice de 2.5%. Din calculele meseriaşilor rezulta un deficit de 2%. FMI-ul vorbeşte(în spatele uşilor) pe de o parte de o contracţie de 4% şi, pe de altă parte de un deficit bugetar acceptat de 4.6%. Cum au calculat nu ştiu, dar cert e că această afirmaţie ori este voit greşită, ori băieţii care au făcut-o se află într-un conflict deschis cu armetica. Oricum, indiferent de motivaţie, putem lesne trage concluzia că bugetul pe 2009 e varză.

Numărul de şomeri a fost iniţial estimat pe la trei sute sau patru sute de mii. Au trecut ceva mai mult de trei luni şi se vorbeşte de opt sute de mii. Dacă ar fi să dau o prognoză, vă spun că-mi vine să emit o cifră rotundă de un milion de şomeri. Pe ce mă bazez? Pe dinamica actuală a crizei şi pe faptul că marile concedieri încă nu au început.

Aflu cu stupoare că senatorii PSD au cerut ieşirea de la guvernare(vezi articolul din Gândul). Era de aşteptat având în vedere că în faţă sunt două campanii electorale. Parcă pentru a "linişti" apele, Adrian Vasilescu a dat un comunicat belicos din care rezultă că BNR nu ar fi de acord cu schimbarea lui Gheţea de la şefia CEC-ului. Dacă nu ştiaţi, trocul guvernamental stabilise că PSD-ul va numi preşedinţii CEC şi Eximbank, astfel încât declaraţia stimabilului oficial de la BNR nu are decât rolul unei canistre de benzină aruncate peste un foc mocnit. Adevărul e că o criză politică este tot ce ne lipsea!

Colac peste pupăză, ni se inoculează din ce în ce mai des faptul că autorităţile române alături de FMI vor încheia parteneriate cu băncile străine pentru a nu retrage banii din ţară. Nu înţeleg cine va supraveghea respectarea acestora şi cum vor fi stopate plăţile mascate în plăţi pentru consultanţă, software , implementări s.a.m.d. Evident că e un simplu slogan.

Ceea ce vreau să spun prin enumerarea acestor fragmente este că avem nevoie cu disperare de o plasă de siguranţă. Numai că acea plasă e individuală, iar fiecare trebuie să aibă grijă să şi-o confecţioneze. Dincolo de riscul nostru de ţară, avem de-a face cu un risc zonal, ceea ce va declanşa fenomene extrem de urâte. E timpul să ieşim din lumea virtuală a declaraţiilor de presă şi să privim cu atenţie lumea reală pentru că altfel riscăm să avem o deziluzie mare cât o prăbuşire forţată.