Cum a atins China comunismul fără să-și dea seama?

În 1989 virusul revoluționar a atins inclusiv China, atunci când cozile de topor occidentale au fost activate și scoase la manifestație precum vitele pe islaz. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar tehnologia de generare a revoluțiilor este destul de bine documentată azi pentru a putea înțelege că orice mișcare de masă este efectiv similară mânării unei turme de animale. 

După ce conducerea de atunci a Chinei a tranșat problema cu arma, au urmat mai multe ședințe furtunoase în birourile oficialilor chinezi întrucât s-a considerat că PCC este practic într-o criză de legitimitate. Din experiența regimurilor Estice, știau bine că dacă situația se adâncește se va ajunge la același deznodământ. Deng Xiaoping era un om extrem de inteligent, care a reușit atunci să scoată din joben cheia supraviețuirii regimului: trecerea către o societate reală de consum. Astfel, consumul de bunuri nu doar că va înlocui orice alte cereri abstracte ale populației, dar va genera un alt om, extrem de atașat de sistemul chinez. 

Ceea ce s-a petrecut de atunci până acum ne arată cu vârf și îndesat că politrucii chinezi au demonstrat superioritatea conducerii PCC față de democrațiile occidentale. Indiferent cum ai da-o, indiferent cum ai calcula-o, în China se trăiește pe medie mai bine decât în orice țară a lumii. Remarcabil însă e că bunăstarea chinezească nu e una care arată bine „pe medie”, așa cum sunt statisticile democrațiilor occidentale, ci este una în care media aproape se suprapune peste nivelul de trai al fiecăruia. Adică variațiile din domeniul inechității sociale sunt infinit mai reduse decât în orice altă țară din lume. China a reușit aproape ca prin magie să elimine sărăcia extremă. Oamenii de acolo trăiesc bine, iar asta nu o poate contesta nimeni.

Mergând la momentul de răscruce de la început al anilor 90, o să constatăm câteva elemente din „noul contract” pe care Partidul Comunist Chinez l-a făcut cu chinezul de rând. Deși retras oficial, în 1992 Deng Xiaoping a efectuat celebrul său „Turneu din Sud” al cărui rezumat, teoretic, l-ar fi făcut pe Mao să se răsucească în mormânt. „A te îmbogăți este glorios” a fost sintagma care a întors ideologia comunistă la 180 de grade. Brusc, a consuma nu mai era considerat un „viciu burghez”, ci o trăsătură normală. Jiang Zemin a preluat conceptul de „economie socialistă de piață”, pe care l-a dus la un nivel care a paralizat observatorii politici. Nimeni  nu credea la momentul acela că e posibil un „comunism de piață”. China nu doar că a crezut asta, dar a și pus-o în practică la un nivel atât de performant încât celor din prezent li se pare ceva absolut normal. Doar că nu e așa. Pentru mine, ca estic, având educație comunistă, era practic imposibil de imaginat în acei ani un astfel de concept. Tocmai de aceea a fost cu atât mai remarcabilă evoluția desăvârșită de Jiang Zemin, care a continuat directivele lui Deng Xiaoping. 

Într-un timp extrem de scurt s-a depolitizat viața cotidiană, ideologia chioară fiind înlocuită cu produse. Regimul a investit masiv în infrastructură și i-a încurajat pe micii privați chinezi să producă orice. O perioadă destul de lungă au existat fabrici cu sute sau chiar mii de muncitori care nu aveau absolut niciun act. O haiducie economică greu de imaginat în comunism. Acesta a fost primul val al capitalismului socialist chinez. S-a produs o urbanizare rapidă, iar Guvernul, pentru a permite un traseu lin al produselor chinezești pe piața internațională, a aderat la Organizația Mondială a Comerțului. 

Brusc, tinerii chinezi au încetat să mai fie bombardați cu propagandă egalitaristă, cu textele „tovarășului Mao”, cu disertații aride despre Marx sau cu detaliile luptei cu invizibilul „burghez”. În schimb, idealurile acestora mergeau către obținerea cu orice preț și cât mai rapid a celor „trei obiective de căpătâi”: mașină, apartament, studii pentru copii. Și nu era vorba de obiective-ideal, ci ceva care era perfect posibil de atins de către orice cetățean al Chinei. Inclusiv cenzura a devenit extrem de „soft”. Atâta timp cât nu criticai Partidul Comunist și conducerea de stat, te bucurai de toate acele avantaje, putându-ți urmări liber idealurile. Ca să înțelegeți, acea formă de „cenzură soft” este cât se poate de valabilă inclusiv în prezent, doar că acum nimeni nu se mai gândește la ea. De ce te-ai apuca să critici conducerea statului în condițiile în care aceasta a devenit de-a dreptul invizibilă? În librăriile chinezești găsești o grămadă de biografii de-ale președinților americani, dar niciuna despre Xi. Sau poate că există, dar sub nicio formă nu face față valului editorial de care a avut parte, de exemplu, Obama. 

Sub ultimele două conduceri ale Chinei(Hu Jintao și Xi Jinping), ultimul concept maoist, cel de patriotism, a fost „tradus” în noua realitate: patriotismul este atunci când cumperi produsele fabricate local, de cei din China, nu produse străine. Hu Jintao a fost cel care a lansat conceptul la apă, dar Xi Jinping a fost cel care l-a solidificat. Prin programul „Made in China” a forțat atingerea și depășirea standardelor mondiale de calitate, inovație, performanță s.a.m.d. Patriotismul economic chinezesc nu se manifestă astfel printr-o obligativitate de a consuma niște produse doar pentru că sunt locale, ci devine un ideal: consumi produsele chinezești pentru că sunt cele mai bune din lume.

În mare, ceea ce am spus până acum e cunoscut de toată lumea. Doar că mai e ceva, anume ceea ce am scris în titlu. În realitate, China a dus războiul capitalism-comunism la un alt nivel. E o răzbunare istorică a comunismului, rănit aproape mortal în 1989. Poate părea exagerat pentru unii, dar hai să facem, ca pe vremuri, comparații. Țin minte că pe vremea comunismului se spunea că „cele mai mari puteri ale lumii sunt SUA și Uniunea Sovietică”, dar că nu pot fi comparate între ele deoarece sunt sisteme atât de diferite încât nu ai criterii eficiente de comparație. Între timp a venit anul 1989, iar comparația a devenit usturătoare pentru „campionul comunismului”. 

În 1952 a avut loc celebra „Dezbatere din bucătărie”. În cadrul unui schimb cultural, SUA au deschis o expoziție la Moscova pentru a arăta cetățenilor sovietici cum trăiesc americanii. Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al SUA, a mers să-l ghideze pe liderul URSS, Nichita Hrușciov, printre exponate. Nixon i-a arătat lui Hrușciov mașini de spălat vase, mixere, prăjitoare de pâine și televizoare color. Nixon argumenta că sistemul capitalist este superior nu prin forță militară, ci pentru că permite clasei muncitoare să aibă acces la astfel de facilități, făcând viața femeilor mai ușoară. Vizibil iritat, Hrusciov a luat în râs gadgeturile americane, întrebând retoric: „Nu aveți și o mașină care să vă bage mâncarea în gură și să o înghită?”. 

Ei bine, presupunând că acum s-ar face o replică a „Dezbaterii din bucătărie” în SUA, Trump ar jucă fără doar și poate rolul lui Hrusciov, în timp ce Han Zheng, actualul vicepreședinte al Chinei, ar avea fără doar și poate rolul lui Nixon. În timp ce China s-ar lăuda cu nenumăratele gadgeturi, cu apartamentele din ce în ce mai mari și primitoare, SUA nu ar putea pune la bătaie decât parcurile de rulote și „tehnologiile revoluționare” prin care cei fără adăpost își administrează dozele de droguri. 

Și-abia acum putem înțelege cum a atins China comunismul fără să-și dea seama. Un Bugatti Chiron costă cam 3 000 000 de dolari în timp ce Hongqi S9 jumătate din prețul său. Supercar-ul Rimac Nevera costă 2 200 000 de dolari în timp ce Yangwang U9 doar 236 000 de dolari în China. Comparația e ceva mai subtilă decât pare la prima vedere. Nu e vorba despre „chinezisme” care sunt mai ieftine, ci de un întreg program ideologic. Bugatti Chiron și Rimac Nevera pot fi puse pe același taler, Hongqi S9 poate fi considerat replica intermediară chineză și Yangwang U9 devine unul dintre rezultate, de la care urmează iterația: alte mașini respectând specificațiile inițiale, dar la prețuri din ce în ce mai mici. E inutil să vă mai spun că, prin comportament, Yangwang U9 e unanim considerat „ucigașul de Bugatti”. Iar ceea ce urmează va fi mai puternic, mai luxos, mai ieftin!

Ceea ce v-am descris mai sus nu este o luptă a prețului, ci o subtilă confruntare ideologică. V-aș mai atrage atenția cu valul de clipuri în care diverși cetățeni chinezi „se răzbunau” pe gențile de lux occidentale, arătând cum prețurile acestora sunt umflate, în timp ce calitatea genților produse de ei sunt identice sau chiar mai bune. În realitate ce face China aici? Dă o luptă temeinică dinamitând baza sistemului capitalist. Nu o face din răzbunare, ci pentru a-și susține modelul.Când „dușmanii ideologici” ies pe piață cu un produs, industria chineză face tot posibilul pentru a asigura publicului intern un substitut care să răspundă specificațiilor. Rețineți: nu o copie, ci un substitut. La prima iterație iese ceva scump, dar iterațiile viitoare fac tot posibilul pentru a îmbunătăți calitatea și a scădea prețul. Cu alte cuvinte, produse care sunt luxul absolut la nivelul Occidentului ajung în China produse accesibile oricui. Aici nu e vorba de copii, ci de ceva mai mult: o democratizare a consumului care ține cumva de ceea ce am vorbit la început ca „bunăstarea chinezească pe medie”, care trebuie să rămână cât mai aproape de curba reală a bunăstării fiecărui chinez. 

Din acest punct de vedere, putem spune că China s-a trezit în plin comunism al produselor de larg consum, fără să-și dea seama. Totul, pornind de la un program de salvare „in extremis” al conducerii de stat. 

„Înseamnă că s-a ajuns la societatea ideală?” - mă vor întreba mulți, mai ales prin prisma articolului de ieri. Răspunsul este, în mod cât se poate de sincer, unul negativ. Însă China se va dovedi un excelent studiu de caz într-un articol viitor în care vom înțelege cum este posibilă o performanță atât de spectaculoasă. Până atunci vă las să ronțăiți materialul de față care, iată, întâmplător, apare fix de 1 mai.