Bill Gates on energy: Innovating to zero!

Ziua in care euro va fi scrum

Fără doar şi poate suntem într-un moment de presiune maximă asupra EURO. Modul în care se orchestrează acest atac este cât se poate de interesant, iar consecinţele sale pot fi profituri babane în buzunarele câtorva inteligenţi pe care-i cam cunoaşte toată lumea. Şi, pentru a înţelege mai bine pe ce fundamente stăm, vă voi reaminti că mare parte dintre cei care acum deplâng starea precară a monedei unice sunt aceiaşi cu cei care în urmă cu 1-2 ani prezentau euro ca un safe-haven. Cu toate că reţeta e binecunoscută, vom vedea în cele ce urmează cum este ea aplicată practic în situaţia actuală.

Primele scântei au apărut odată cu problemele din Dubai. Atunci s-a aflat că băncile europene acordaseră o parte substanţială din credite şi, de asemenea, s-au publicat câteva note referitoare la expunerile băncilor greceşti. După aceasta au început problemele din Grecia supraexpunându-se ştirea. Bomba a fost detonată de Albert Edwards de la Societe Generale care a declarat că zona euro se va dezmembra din cauza problemelor  sudul continentului. Ştirea a fost preluată de Bloomberg, iar mediatizarea sa a generat o cantitate imensă de ceea ce eu numesc analize second hand. Între timp problemele Greciei au fost umflate în presă(totul a fost şi este prezentat de parcă datoriile s-ar însuti de la o zi la alta). Următorul element al loviturii a fost dat de scăparea în presă a detaliilor despre operaţiunile swap prin care Grecia şi-a ascuns datoriile, o ştire cu impact garantat. Din nou analizele second hand au explodat şi au stârnit emoţii pe piaţă. S-au făcut rapid sondaje de opinie în Germania în care populimea era dezamăgită şi se pronunţa împotriva ajutorării Greciei. După aceste etape pregătitoare a început să funcţioneze artileria grea. Câteva bănci de investiţii au publicat rapoarte în care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la zona Euro, iar pe la Goldman Sachs se aude că circulă o notă internă referitoare la iminenta prăbuşire a monedei unice. Ce urmează e simplu: un atac în forţă(pe fondul isteriei generate de teama cu privire la viitorul monedei unice) şi marcarea profitului. 

Trecând de acest episod care ţine mai mult de tenebrele lumii financiare, propun să ne întoarcem atenţia asupra fundamentelor monedei unice, iar pentru aceasta vă voi readuce în atenţie un episod uitat. În 1997, un grup de economişti din zona EMU  publica o scrisoare deschisă în care-şi exprimau scepticismul cu privire la arhitectura monedei europene. Documentul(ataşat acestui articol) este extrem de bine articulat şi reprezintă un punct de vedere viabil. Ca idee generală, integrarea economică este o prostie fără o integrare politică. Aici cred că este marea problemă a UE care va trebui rezolvată cât se poate de rapid.

Apologeţii prăbuşirii euro par a nu lua în consideraţie beneficiile pe care le-a adus moneda unică. Simplificarea business-urilor transcontinentale nu este deloc un lucru care poate fi ignorat. Gândiţi-vă numai la reducerile de costuri generate de eliminarea diferenţelor de curs dintre diversele monede europene. De asemenea, imaginaţi-vă cât de simplu vor decurge lucrurile atunci când proiectul SEPA va fi total implementat. Până la urmă, cred că moneda unică va fi cea care va forţa integrarea politică. UE este o construcţie politică şi economică revoluţionară care încă suferă chinurile facerii. 

Iar celor care se lasă păcăliţi de poveşti apocaliptice le voi propune un exerciţiu: faceţi o medie ponderată a deficitelor bugetare din EMU şi comparaţi-o cu deficitul bugetar al SUA. Dacă aţi înţeles la ce mă refer, vă propun ca data viitoare să nu mai credeţi în poveşti cu zâne şi zmei.

Restante

Am evitat luna trecuta  să vorbesc despre subiectul restanțe din cauză că am intuit că în tot raportul prezentat publicului e ceva în neregulă. Așa că am preferat să aștept raportul corespunzător lunii ianuarie pentru a putea trage concluziile corecte.

În ceea ce privește creditele în lei nu sunt mari schimbări, creșterea restanțelor continuându-și  evoluția liniară. Ponderea restanțelor în credite a ajuns la 5.75%, pregătindu-se probabil ca luna viitoare să schimbe prefixul. Cum lesne se poate observa în graficul de mai jos, această creștere se produce pe fondul unei oarecare stabilizări a diminuării creditelor curente. 

Situația cu adevărat spectaculoasă se manifestă însă la creditele în valută. La sfârșitul anului trecut, diminuarea restanțelor cu aproximativ 65 milioane de euro a aprins imaginația optimiștilor de profesie care, cu superficialitatea caracteristică, au tras concluzia că lucrurile merg spre bine. Lucrurile au sărit însă din limite în luna ianuarie, când creditele restante în valută au crescut cu ... 185 milioane EUR. Privind pe grafic, ne putem da lesne seama că un pattern similar s-a înregistrat în luna iunie 2009. Deci, despre ce poate fi vorba? Eu unul cred că avem de-a face cu clasicele cosmetizări bilanțiere, astfel încât cifrele să arate cât de cât bine. Iar creșterea înregistrată pe creditele curente în valută probabil se datorează restructurărilor.

Putem spune fără să ne înșelăm că lucrurile stau destul de prost în ceea ce privește creditele băncilor autohtone. Restructurările nu fac altceva decât să mascheze realitatea, dar, până la urmă, trendul rămâne neschimbat. Trebuie să remarcăm că această deteriorare a portofoliului de credite se produce pe fondul unui curs artificial, puternic apărat de BNR(cu sprijinul rezervelor și al trompetelor media).

În ultima perioadă anumiți băieți au adus în discuție paradoxul reprezentat de lipsa creditării în condițiile în care băncile stau pe munți de bani. Dacă vreți să înțelegeți de ce nu se creditează, gândiți-vă la graficele pe care vi le-am prezentat. Adăugând acestor valori și creditele externalizate/cesionate, cred că ar trebui să aplicăm actualului nivel al restanțelor un multiplicator substanțial.

Statul dator

Spuneam cu ceva timp în urmă că urmarea firească a actualei crize va fi extinderea ei la nivelul statelor. Ajutoarele pompate în bănci și piețe nu au avut efectele dorite(logic din punctul meu de vedere), însă au mutat o mare parte a poverii fiscale din curtea instituțiilor private în cea a statului. Astfel, în timp ce economia continuă să stagneze, statele încep să tremure deoarece puterea lor de intervenție s-a redus undeva foarte aproape de zero.

Marea eroare comisă de politicieni a fost reprezentată de estimarea greșită a dimensiunii crizei. Dacă până urmă cu câteva decenii intervenția statului în economie reprezenta arma supremă de rezolvare a problemelor, actuala criză a spoliat efectiv această percepție, scoțându-ne în evidență niște state mai degrabă impotente, încercând să stingă un incendiu de proporții cu găletuțe de copii. Ce a rezultat după se vede cu ochiul liber: creșterea gradului de îndatorare a țărilor pe fondul unei continuări a stagnării economice.

Marea întrebare care se pune acum nu este legată de economie ci de cum vor reuși statele să-și facă ordine în finanțe. Iar aici se produce intrarea într-un cerc vicios: pentru a pune ordine în finanțe este nevoie ca economia să mergă; în caz contrar se impun optimizări ale aparatului de stat, adică reduceri de personal și de costuri, măsuri care transmit impulsuri negative economiei reale.

În acest moment ochii comunității mondiale sunt ațintiți obsesiv asupra Greciei, iar criticile legate de practicile odioase utilizate de politicienii acestei țări sunt aspru criticate. Marea problemă este că acest sport echivalează cu observarea paiului din ochiul altuia în defavoarea parului din propriul ochi. Sunt tare curios de ce nu se discută mai aprins despre practicile similare ale Italiei(în parteneriat cu același diabolic GS) sau despre Germania și Franța care, dacă vor continua pomparea cu nemiluita de fonduri în economiile proprii, se vor transforma în groparii Europei. 

De-a dreptul ciudat este faptul că cei care aruncă cu noroi spre greci sunt americanii, a căror situație, dacă e să ne luăm după cifre, e dezastruoasă. Numai că acolo datoriile nu înseamnă altceva decât niște cifre într-un calculator, iar acestă specificitate a făcut ca accesarea unor produse derivate sofisticate să fie inutilă. Nu știu dacă minciuna oficială poate ține la infinit. La urma urmei, în momentul în care statul începe să joace strâmb și individul imită acest comportament. Privind din acest punct de vedere, până la urmă și America va trebui să facă ceva cu datoriile pe care le are și să înceapă să plătească din ele. 

Noua realitate globală pe care o vom percepe din ce în ce mai puternic va fi disperarea statelor pentru acoperirea găurilor. Ce înseamnă aceasta e simplu de intuit: taxe mai mari, presiune mai puternică asupra individului și înrăutățirea condițiilor de viață. Cu alte cuvinte, un imn global închinat ineficienței și prostiei.

Focul mocnit

Actuala criză este singura în care o mare parte a participanţilor la  jocul economic a fost anticipativă. Pe baza experienţelor anterioare, deciziile unei anumite perioade a recesiunii au fost luate, de fiecare dată, ceva mai devreme. Aceasta pentru că toată lumea a pariat pe un anumit pattern al recesiunii. Astfel am avut bănci care au preferat să restructureze la infinit credite imobiliare în speranţa revenirii pieţei, fonduri de investiţii care au pariat prost pe anumite active sau investitori individuali care s-au aruncat pur şi simplu cu capul în perete. 

În urmă cu mai mult de un an mi-a reţinut atenţia un reportaj de la CNN în care era prezentat triumfalist un contrarian investor. Omul îşi scosese economiile la bătaie pentru a cumpăra locuinţe în cartierele rezidenţiale părăsite, convins fiind că timing-ul recesiunii e de partea sa. Având în vedere amplitudinea căderii imobilelor americane, cred că nu exagerez dacă afirm că, la ora actuală, individul probabil e în faliment, iar unicul său moment de glorie a fost atunci când CNN-ul i-a dedicat un reportaj. Acesta este numai un exemplu mărunt din imensa listă a deciziilor "contrare" luate în speranța unor profituri sigure și substanțiale. Având însă în vedere modul de acțiune a unei părți substanțiale a actorilor din piață, nu știu cât de contrare au fost unele decizii de investiție.

Ultima măsură anticipativă este recenta majorare a dobânzii pe termen scurt operată de FED. Aceeași experiență a recesiunilor trecute le-a dictat celor de la FED că este momentul să anticipeze evoluția economiei și să prevină cumva apariția unei noi bule speculative cauzată de cantitatea imensă de bani ieftini de pe piață. Sincer, nu știu dacă măsura a fost una înțeleaptă, mai ales că această creștere de dobândă a reaprins teama de inflație. Efectul a fost unul neașteptat: în America de Nord au crescut prețurile imobiliarelor. Desigur, poate fi vorba de o reacție instinctuală, dar este clar că avem de-a face cu dezvoltări haotice și surprinzătoare. În timp ce băncile americane sunt încolțite de problemele imobilelor comerciale, pe piața rezidențială(care este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în actuala criză) se înregistrează creșteri de prețuri. 

Este din ce în ce în ce mai evident că suntem într-un moment în care lucrurile nu se mai comportă ca înainte, iar deciziile oficiale conduc, de fiecare dată, la efecte neașteptate. De obicei, în asemenea momente de abulie apar crizele majore, dar cine mai poate paria pe o logică similară cu cea din trecut?

Duşul rece

Datele publicate de Eurostat au avut efectul unui duş rece. Faptul că Germania refuză să crească în lipsa unor stimulente ale statului nu este deloc surprinzător. Este un pattern al crizei care, până acum, nu a făcut altceva decât să sugereze că modalităţile clasice de abordare pur şi simplu nu mai funcţionează. 

Situaţia Germaniei nu este singulară. Acelaşi lucru s-a întâmplat în majoritatea ţărilor europene. Toată lumea s-ar fi aşteptat la date mai bune din cauză că ultimul trimestru din 2008 a fost unul de criză, cu indicatori mai proşti. O creştere în Q4 2009 ar fi însemnat un început al recuperării. Cred că această speranţă a fost unul din motoarele optimismului exagerat afişat de media şi oficialităţi.

La noi lucrurile stau şi mai prost, datele statistice arătând ceea ce era de aşteptat: în lipsa unor măsuri de combatere a efectelor crizei, economia românească pluteşte în derivă. Mai rău este că, din datele publicate, pare că suntem setaţi pentru intrarea în stagflaţie. Ideea este respinsă de oficialii noştri,  însă cifrele vorbesc de la sine. Şi, de asemenea, tot de la sine vorbeşte şi poziţionarea noastră în imediata vecinătate a selectului club al ţărilor Baltice(din punct de vedere al scăderii PIB-ului).

Cred că ne îndreptăm către o înrăutăţire a crizei pe continent. Cu economiile germane şi franceze paralizate, cu problemele din PIIGS şi cu un Est al Europei devastat, lucrurile nu arată nicidecum bine. Peste toate acestea a picat ca un trăznet ştirea referitoare la intenţia Dubai World de a plăti numai 60% din datoriile pe care le are la bănci. Aşa cum v-am mai spus, 80% din creditele Dubaiului sunt acordate de bănci europene,  iar o halcă importantă a fost înghiţită de băncile greceşti. 

Cu toate că situaţia se precipită, nimeni nu pare a fi conştient de ceea ce se întâmplă. Fenomenele complexe şi radicale din interiorul UE, diferenţele mari(atât din punct de vedere economic cât şi al mentalităţilor) precum şi o lipsă totală de viziune pot fi motivele de baza ale unei ipotetice dezmembrări a zonei euro. Dacă acest fenomen se va produce cred că vom cunoaşte una dintre cele mai negre crize ale istoriei. Prefer însă să nu iau această ipoteză în consideraţie. Costurile unui asemenea scenariu(prezis cu seninătate de unii analişti) ar fi infinit mai mari decât costurile abordării unitare şi solidare a actualei crize.

P.S. Săptămâna aceasta cred că mă voi rupe de blog deoarece mi-am luat o scurtă vacanţă pentru readucerea nivelului de stress la parametri cât de cât normali.:-)) 

Banks and Risk