Solutia pentru Grecia

Nu mai e mult până când vom avea un nou pachet de ajutorare a Greciei. Megapachetul anterior n-a avut niciun efect. Reformele, creionate de nişte proşti, par a fi fost făcute în glumă, iar acum, practic s-a revenit de unde plecaserăm, numai că pe o bază solidă de îndatorare a ţării. Până la urmă, cu ce se alege Grecia?

Privind retrospectiv cred că putem spune fără doar şi poate că tragedia greacă în desfăşurare capătă din ce în ce mai clar accente de absurd. Ajutorul financiar anterior a fost acordat pentru a evita intrarea ţării în incapacitate de plată. S-a spus atunci că e nevoie de reducerea deficitelor şi că, după aplicarea pachetului de reforme sugerat în coproducţie de CE şi FMI, lucrurile vor reveni la normal. Ca şi în cazul nostru, reformele n-au însemnat decât tăieri radicale ale veniturilor, înrăutăţirea condiţiilor pentru micii întreprinzători şi alte câteva isteţimi aplicate pe jumătate pentru a nu bulversa prea mult populaţia. Rezultatul? O contracţie a economiei şi, în concepţia acelorlaşi isteţi, obligativitatea continuării tăierii de venituri. Creşterea de 0.8% din T1 este insuficientă, motiv pentru care ţara ar trebui să se uite atent la sursele din care poate să-şi acopere găurile cauzate de împrumuturi. Şi, întrucât datele de pe hârtie arată cât se poate de clar că s-a intrat de mult în zona nesustenabilă, esperţii implicaţi în(vorba vine) salvarea Greciei sunt din nou puşi la grea încercare. De data aceasta, realitatea le este potrivnică. Nu se pot gândi la tăieri de salarii şi pensii pentru că riscă o revoluţie care, dacă nu sunt atenţi, ar putea fi exportată în propriile grădini. În aceaste condiţii, soluţia magică este restructurarea datoriilor prin acordarea unui pachet de ajutorare, adică a unui nou împrumut. Care împrumut, pentru a putea fi plătit va presupune continuarea procesului de reforme. Probabil vă întrebaţi care reforme. Ei bine, reformă, în noile condiţii, presupune privatizarea unor active ale statului. Banii obţinuţi se speră că vor fi acoperi ratele din ce în ce mai mari ale împrumuturilor contractate. Mai grav pentru greci este că privatizarea nu va fi făcută de către ei ci de către o comisie internaţională care, nu-i aşa, va veghea la corectitudinea întregului proces. Vă daţi seama ce mega trafic de influenţă se întrevede?

Ca de obicei lucrurile pornesc de la un sâmbure de adevăr. În Grecia e la fel ca în România. Întreprinderile statului au scheme generoase de personal, salarii bune şi performanţe mediocre. Soluţia ar fi optimizarea lor pentru creşterea veniturilor statului, dar, ca şi pe plaiurile mioritice, aceasta este practic imposibilă din cauza amestecului de interese politico-economice. Aşa se face că singura soluţie pare a fi privatizarea lor. Este evident o soluţie proastă deoarece presupune vânzarea într-o perioadă nefastă, în care sumele încasate vor fi modeste. Iar după privatizare, adio impozite plătite statului. În cazul în care va accepta planul finanţatorilor, Grecia nu va face altceva decât să amâne deznodământul. Însă, peste ceva vreme (unul sau doi ani) se va afla în aceeaşi situaţie, dar fără nimic de vânzare. Şi-atunci cu ce vor mai răspunde? Cu insulele?

Poate că ar fi mai bine să-şi negocieze încă de-acum falimentul. Amânând nu vor face altceva decât să tot acumuleze datorii în schimbul unor intrări iluzorii de capital. Continuând cu soluţii date din birourile unor incompetenţi nu vor face decât să se îngroape din ce în ce mai adând în datorii şi în sărăcie. Soluţia nu poate veni decât de la cel direct implicat, nicidecum de la unul care, pe lângă prostie, mai are în spate şi o groază de interese ale altora.

Punct si de la capat

Ieri s-a încheiat o pagină neagră din istoria Serbiei. Arestarea lui Ratko Mladić pune capăt nefastei istorii recente a vecinului nostru şi deschide o perspectivă nouă ţării. Mladić era ultimul dintre criminalii de război căutaţi de Tribunalul Penal Internaţional. Conform unor surse, prinderea sa a fost îngreunată de protecţia discretă pe care ar fi primit-o din partea armatei sârbe.

Desigur, e greu să fii obiectiv acum. E greu să judeci ceea ce s-a întâmplat în condiţiile în care timpul insuficent scurs de la evenimentele respective ne face pe toţi robi ai subiectivismului. Personal cred că cel mai mare rău al Iugoslaviei(şi implicit al Serbiei) a fost reprezentat de Slobodan Milošević, un comunist incapabil să se ridice la înălţimea vremurilor. Ceilalţi acuzaţi de TPI, Radovan Karadžić, Ratko Mladić, Goran Hadžić s.a.m.d., nu reprezintă decât creaţii ale sistemului impus de Milošević. Sunt convins că dacă Milošević nu ar fi existat Iugoslavia ar fi fost în prezent complet integrată în UE, iar graniţele, cu siguranţă ar fi fost altele. 

Aşa cum am spus la începutul articolului, prin arestarea lui Mladić coşmarul sârbilor e pe cale să se încheie, chiar dacă total nedrept pentru această ţară(şi mă refer aici la iminenta rupere a Kosovo). Perspectivele Serbiei cred că sunt unele bune. Ţara a ştiut să se reinventeze de fiecare dată când istoria i-a fost potrivnică, iar acum cred că suntem la începutul unei perioade extrem de faste pentru sârbi. Chiar dacă UE este în prezent foarte greu încercată, perspectivele aderării Serbiei la Uniune sunt din ce în ce mai certe. Economia Serbiei pare complet refăcută după război, iar mentalitatea oamenilor este solidă. 

Toate acestea însă sunt veşti proaste pentru România. Perspectiva aderării Serbiei la UE va redesena rutele strategice ale Uniunii, iar România riscă să rămână o formă fără fond. Spre exemplu, accesul la Marea Neagră se va putea face în scurt timp pe ruta Budapesta-Belgrad-Niš-Sofia-Burgas. Accesul la Grecia va fi posibil pe acelaşi culoar. La fel, culoarul IV feroviar transeuropean ar putea fi deviat din motive care ţin de infrastructura net superioară a Serbiei. Şi acesta ar putea fi doar începutul dezastrului pentru noi. 

Trebuie să înţelegem că intrarea noastră în UE a fost posibilă numai şi numai datorită precipitării evenimentelor din Iugoslavia. Fără acele evenimente România ar fi fost în prezent o zonă tampon similară Ucrainei, veşnic disputată când de vestici, când de ruşi şi niciodată stabilă. Istoria ne-a dat o oportunitate unică de care ar fi trebuit să profităm. Privind retrospectiv, cred că e clar pentru toată lumea că nu am făcut altceva decât să batem pasul pe loc. Până şi un copil ştie că oportunităţile nefructificate se răzbună. Ce va urma e greu de spus. Poate că încă mai avem timp să ne refacem, dar nu ştiu de ce cred că vom fi din nou aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei. Până la urmă asta e soarta naţiunilor fără coloană vertebrală. 

Cum sa ne ferim de viitoarea bunastare

Înţeleg că suntem în situaţia în care dezastrul bunăstării este inevitabil. Un purcoi de ieuro se îndreaptă cu o viteză incontrolabilă către noi, ceea ce, desigur, va conduce la aprecierea leului. Ştiu, e o tragedie pentru toată populaţia ţării. Bunăstarea riscă să devină o obsesie care trebuie combătută cu putere. 

Şi acum să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să privim puţin în spate. În 2009 toată suflarea politico-economică a ţării spunea apăsat că nu e nicio problemă cu ţara. Să luăm câteva citate din declaraţiile vremii. Cea mai optimistă declaraţie era facută spre sfârşitul anului 2008 şi suna cam aşa:

"Activitatea economica(in 2009) va slabi si va fi o crestere economica, probabil, intre 3% şi 6%, depinzand foarte mult de cat de inteleapta va fi componenta politica si cat de corect va fi diagnosticul"

Ceva mai târziu, prin mai 2009, eternul Vasilescu declara solemn:

 "In BNR este un pariu legat de evolutia economica. Guvernatorul mizeaza ca nu vom avea crestere negativa in acest an, chiar daca vom avea scadere in primele doua trimestre"

Ce s-a întâmplat atunci ştiţi cu toţii. Ne-o spune acum chiar Guvernatorul:

"Noi(în 2009) nu am fost într-un «sudden stop», prin comparaţie medicală ca un infarct, dar am fost foarte apropiaţi de un «sudden stop»."

În aceste condiţii e clar că nu mai are sens să mai întrebăm ce s-a întâmplat cu pariul de-atunci. Dar cred că face sens să ne întrebăm ce se ascunde în spatele declaraţiilor optimiste de-acum. Desigur, scurta perioadă de relaxare economică a mai dezgheţat fluxurile de bani, dar perspectivele nu sunt dintre cele mai faste. Revenirea pe prima pagină a problemelor Greciei şi a celoarlalte PIIGS reprezintă principalul factor de risc. Returnarea banilor împrumutaţi de la FMI este imposibilă din punctul meu de vedere, iar acest amănunt este un factor puternic de presiune. Cum se va rezolva problema? Prin împrumuturi de pe piaţă, mult mai scumpe şi deosebit de problematice în această perioadă de foc. Despre noi rostogoliri ale datoriei nu cred că va mai fi vorba în condiţiile schimbării de putere de-acolo. Dar acestea sunt doar câteva elemente ale ecuaţiei. Ar mai fi de amintit trendul descrescător al remiterilor, precum şi intenţiile clare ale unor jucători de a părăsi piaţa autohtonă. 

A sosit oare vremea să fim iarăşi optimişti? Poate că da, dar cred că ar trebui să priviţi cu atenţie la factorii de risc. De asemenea, trebuie urmărită cu atenţie Grecia. Dacă lucrurile scapă de sub control acolo, cred că prioritatea zero devine păzirea banilor. Dar despre aceste lucruri probabil vom vorbi atunci când "lupta cu bunăstarea" va fi devenit o altă mică neconcordanţă.

Recaderea

Spania şi Italia sunt cele două economii care  pot dinamita întregul continent. Încă de acum un an vă semnalam posibilitatea ca una din aceste ţări să devină ţintă pentru ca, în final, să avem parte de o nouă perioadă de foc pentru UE. 

Spania trăieşte în prezent drama unor alegeri locale pierdute de socialişti în defavoarea popularilor. Ironia face ca tocmai cei care au reuşit menţinerea ţării pe linia de plutire să capituleze în faţa promisiunilor fără acoperire ale popularilor. Din punct de vedere electoral, Spania este total defazată faţă de continent, ceea ce ar putea avea ca efect înrăutăţirea situaţiei de-acolo. Este unul din motivele pentru care ratingul ţării este puternic ameninţat, iar efectul direct al acestei situaţii este creşterea presiunii pe piaţa bondurilor. De altfel, guvernatorul Băncii Spaniei, Miguel Angel Fernández Ordóñez, a atras atenţia asupre problemelor recomandând refuzul finanţării la costuri mari şi propunând un angajament pentru continuarea reformelor economice.În cazul în care politica pe care s-a înscris Spania va continua, ţara ar putea evita dezastrul, mai ales că până acum politicienii de-acolo au dovedit un pragmatism solid, preferând abordarea frontală a problemelor şi refuzul cosmetizării. Pentru aceasta este obligatoriu ca recenţii câştigători ai alegerilor locale să lase de-o parte sloganele mincinoase şi să permită Guvernului să continue programul de consolidare. 

În Italia însă situaţia este de-a dreptul dezastruoasă. Cu toate că economia pare a funcţiona, politicile tembele practicate de un aventurier politic încep să-şi arate colţii. Perspectiva negativă a rating-ului acordată de către S&P este numai unul dintre elementele de presiune pe care le putem vedea în viitor. Şi aceasta pentru că, dincolo de imaginile vândute în discursurile oficiale, fundamentele ţării sunt extrem de îngrijorătoare. Trebuie înţeles că această scădere a perspectivei rating-ului vine la câteva zile după ce a fost anunţată scăderea perspectivei rating-ului pentru Unicredit. Sistemul bancar cred că este călcâiul lui Ahile pentru economia peninsulară ceea ce mă face să cred că în scurt timp vom putea afla adevăratele motive ale debarcării lui Alessadro Profumo. Încă nu putem şti dacă grupul bancar italian a moştenit şi comportamentul Credit Anstalt, însă viitorul apropiat ne va dezvălui dacă temerile ne sunt justificate. Cert este că sistemul bancar italian va avea în curând nevoie de injecţii serioase de capital. Nu o spune oricine, ci însuşi viitorul şef al ECB, Mario Draghi. 

Şi pentru că a venit vorba de Banca Centrală Europeană, voi aminti că aici se află cheia rezolvării problemelor Europei.  În condiţiile în care datele venite dinspre Franţa şi Germania arată prost, soluţia nu poate fi decât o abordare integrată având în centru moneda unică. Până acum statele europene s-au dovedit incapabile să creioneze o strategie economică pentru întregul continent. Eşecul luării unor decizii radicale ar putea avea ca efect amplificarea mişcărilor centrifuge şi reîntoarcerea în istorie. Ar fi de-a dreptul tragic pentru toată lumea ca progresele făcute într-o perioadă de peste jumătate de secol să se sfârşească cu un eşec răsunător. 

Ne apropiem cu paşi din ce în ce mai repezi de adevăratul test de maturitate al naţiunilor europene, un test care poate avea ca efect o sărăcire masivă a populaţiei. Posibil ca aceasta să fie preţul final pe care fiecare dintre noi să-l plătească pentru ideea europeană.

Sa distrugem!

Sunt ultimii cai sălbatici din Europa. Nenorocirea lor e că teritoriul pe care şi-l revendică este într-o ţară rudimentară locuită de sălbatici şi condusă de cretini. 

Exact după acelaşi model au dispărut din această ţară o groază de alte specii printre care: bourul, elanul, măgarul sălbatic, vulturul bărbos, dropia, castorul etc.  

Si FMI cui ramane?

Telenovela DSK se apropie de sfârşit. Odată cu eliberarea lui nea Sulică Neastâmpăratul se intră într-o nouă fază care, cel mai probabil, se va finaliza cu achitarea condiţionată a fraierului. Înainte de a trece la partea importantă a articolului voi aminti în treacăt câteva lucruri care-mi ridică mari semne de întrebare. În primul rând Sofitel(hotelul unde s-au consumat evenimentele) aparţine reţelei Accor, o reţea 100% franţuzească. În al doilea rând, eu unul nu am reuşit să văd vreodată la faţă o cameristă de-a Sofitelului. Este o regulă a tuturor marilor hoteluri care se respectă cu stricteţe la Sofitel. De altfel, se respectă la hoteluri mai slab cotate ale reţelei Accor, gen Novotel, Mercure şi chiar Ibis. În aceste condiţii, personal nu văd cum o cameristă poate intra în camera cuiva, mai ales atunci când respectivul se află la duş. Nu vreau să mă transform într-un apărător al libidinosului personaj, dar sunt convins că sunt multe lucruri în neregulă în această întâmplare, motiv pentru care cred că răspunsul la ambele întrebări esenţiale(dacă a fost viol şi dacă a fost înscenare) este da. Sau, altfel spus, probabil că cei care-i ştiau comportamentul au intuit că nu e nevoie decât să-i plaseze întâmplător o păsărică nevinovată, convinşi fiind că de restul detaliilor se va ocupa deviantul personaj. Mă opresc aici cu violul deoarece riscăm să intrăm inutil în zona tabloidă.

Revenind la chestiunile serioase, tind să cred că devenise necesar ca DSK să fie înlăturat de la şefia FMI. Faptul că a fost eliberat după ce şi-a dat demisia îmi confirmă pe deplin acest lucru. Sunt numeroase scandaluri care stau să izbucnească la FMI, mare parte din ele legate de strategia de finanţare a Greciei, mai precis de eşecul care se preconizează acolo. De altfel, un bun prieten destul de apropiat de situaţie îmi spunea că de cel puţin două luni se caută un înlocuitor pentru DSK. Dacă iniţial se considera că trebuie aşteptat ca acesta să se retragă singur pentru a candida la preşedinţia Franţei, amploarea evenimentelor a făcut necesară debarcarea rapidă a lui Strauss-Kahn. Desigur, FMI trebuie condus de cineva, iar bârfele sunt în floare. Unii o dau ca sigură pe Christine Lagarde, alţii scormonesc prin BRIC-uri sau dau ca sigură alegerea unui turc pe motivul că ar fi o punte între Europa şi Asia. Bineînțeles că toate aceste speculaţii sunt gloanţe livrate aprozaristelor pentru a putea avea subiecte de bârfă. Zonele de influenţă rămân neschimbate, asta e una din regulile de bază ale actualei lumi. Numai când se va dori demolarea se va putea pune în discuţie redesenarea amintitelor zone.

Evenimentele recente ne dau cheia celor viitoare. Nu mai devreme de 30 aprilie, Axel Weber renunţa cu un an mai devreme la postul de preşedinte al Deutsche Bundesbank. Asta după ce în februarie anunţase apăsat că nu este interesat de şefia BCE. Aşa cum v-am spus cu mult timp înainte, acolo lucrurile erau deja trasate în favoarea lui Draghi. Rămânerea sa în cursă n-ar fi făcut decât să o pună pe Merkel într-o situaţie penibilă. Oricum nu acesta era scopul său. În plus, de la bun început se ştia că va candida pe post de iepure. Unii ar fi tentaţi să spună că omul nu-şi dorea decât o retragere la catedră. La cei 54 de ani ai săi ar fi fost mult prea devreme. În plus, imediat după terminarea episodului Bundesbank, Weber a refuzat şefia Deutsche Bank pereferând să se retragă strategic la University of Chicago. De ce? Păi e simplu. Între Christine Lagarde şi emergenţi, pentru şefia FMI va fi preferat Axel Weber. Nemţii au nevoie de un factor de presiune pentru rezolvarea crizelor europene, francezii sunt mulţumiţi că deviantul Sarko a reuşit să-şi înlăture principalul contracandidat, iar emergenţilor li se va închide gura cu posturi în eşalonul secund. Adică acolo unde este bine să fii, dar nu prea ai nicio pârghie decizională. 

DSK este deja o filă terminată a istoriei. După ce a cunoscut salonul confortabil al puşcăriei, probabil că va mulţumi din sufletul buzunarului destinului şi avocaţilor atunci când se va finaliza procesul în coadă de peşte, probabil din cauza  neconcludenţei probelor şi a înţelegerii tacite între părţi. Asta evident după ce fumul răspândit de ştirile cu ştrulubaticul său organ se vor fi pierdut în negura altor întâmplări tabloide, iar neamţul îi va încolona eficient pe greci. Asta e lumea!

Cealalta fata a stirilor

Două ştiri care zilele trecute au făcut înconjurul planetei s-au retras prematur în uitare. Şi asta fără ca cei care le-au citit să înţeleagă prea mult din ce se ascunde în spatele lor. Întrucât deocamdată nu prea am chef să cobor la nivelul tabloid al scandalului DSK, o să vă prezint o altă faţă a celor două ştiri menţionate.

O să încep cu cea referitoare la McDonalds, mai precis la decizia gigantului fast food de a înlocui casierii cu dispozitive electronice de comandă. Mişcarea se va face deocamdată în Europa şi reprezintă un mega experiment al companiei menit a-i eficientiza activităţile. Presa a insistat asupra faptului că, în timp ce în SUA McDonalds angajează, în Europa are în desfăşurare un program de concedieri masive. Ceea ce nu ştiu cei care au interpretat în acest mod ştirea este un alt lucru, anume că McDonalds pregăteşte modificări revoluţionare în întreg business-ul său, o strategie în care înlocuirea casierilor este primul pas. Motivul pentru care au decis utilizarea terminalelor electronice ţine de credinţa celor din conducerea companiei că un terminal poate vinde mult mai bine decât un angajat prost plătit. În plus, un terminal obligă la utilizarea cardului pentru efectuarea plăţii, ceea ce reprezintă o mină de aur pentru companie. În momentul în care utilizezi propriul card deja sistemul îţi va cunoaşte preferinţele şi va fi mult mai simplu să-ţi facă o ofertă specială de nerefuzat. În acest fel, bătrânul cross selling neinspirat care făcea ca atunci când îţi cumpărai o plăcintă să constaţi cum angajatul te întreba aberant dacă nu doreşti şi cartofi prăjiţi, se va transforma radical. Spre exemplu, sistemul va şti că preferi dulciurile şi, în loc să-ţi propună nu ştiu ce nouă varietate de hamburger, îţi va promova noua prăjitură delicioasă cu cremă caramel.  Acesta însă este doar primul pas. Ceea ce doreşte McDonalds cu adevărat este să devină echivalentul fast food-ului total, în care timpul de preparare să se reducă la maxim, oferind o experienţă maximă cumpărătorului. Pentru a realiza acest lucru, factorul uman va fi înlocuit aproape total din restaurante. Prepararea, ambalarea şi servirea produselor se va face automat, fără niciun fel de implicare a factorului uman. Tehnologia permite acest lucru, dar pentru introducerea noului concept este necesar ca oamenii să se obişnuiască cu interacţiunea cu maşinile, lucru care este experimentat acum în Europa. Desigur, noua strategie a McDonalds va conduce la economii enorme, dar, de asemenea, implică anumite investiţii în echipamente şi regândiri ale fluxurilor. Câştigurile însă pot fi imense. Practic, vom vedea un restaurant sub forma unui mega-automat inteligent capabil să-ţi ofere o experienţă superioară celei din prezent. Strategia se pretează perfect modelului de business al companiei. La urma urmei, la ce te poţi aştepta de la un fast food decât la o servire cât mai rapidă a hranei(fie ea şi de plastic) în condiţii depline de securitate alimentară. Sunt activităţi pe care maşina le face mult mai bine decât omul.

Cealaltă ştire a venit dintr-un domeniu complet diferit, anume comunicaţiile. Bloggerul rus Eldar Murtazin a anunţat pe blogul său că există negocieri de preluare a diviziei de telefoane mobile a Nokia de către Microsoft. Rusul a dat până acum informaţii atât de exacte despre companie finlandeză încât am fi tentaţi să credem că deţine un spiriduş care supraveghează invizibil ceea ce se întâmplă prin cercurile rarefiate ale conducerii Nokia. Această ultimă ştire este însă extrem de importantă şi, personal, cred că este adevărată. Preluarea Nokia de către Microsoft este un element strategic pentru compania lui Bill Gates. Practic, prin această achiziţie Microsoft şi-ar dezvolta un nou centru de profit pe modelul Xbox. Ca să nu mai vorbim că aceasta ar fi continuarea logică a achiziţiei Skype şi intrarea în forţă pe piaţă comunicaţiilor. O piaţă din ce în ce mai ofertantă şi aflată într-o schimbare profundă. Telefonul mobil va înceta în scurt timp să mai existe aşa cum îl ştim noi, adică sub forma unui dispozitiv dezvoltat în jurul telefoniei. Va deveni un dispozitiv de comunicaţie globală, în timp ce operatorii locali telecom se vor transforma cel mai probabil în furnizori de net mobil. Pentru cei care nu ştiu, epoca telefoniei GSM e pe cale să apună. În urmă cu câteva luni, un grup de hackeri a reuşit spargerea protocolului de criptare GSM cu ajutorul unor echipamente relativ ieftine. Aceasta ne sugerează că data la care convorbirile efectuate printr-un site gsm vor putea fi ascultate de orice neica nimeni este aproape. Cum tehnologia menţionată dă semne de oboseală, rezultă că noua paradigmă a comunicaţiilor va fi cea a operatorilor globali. Privind din această perspectivă, achiziţia Nokia nu este decât încă o cărămidă pe care Microsoft ar pune-o pentru dezvoltarea unui gigant în comunicaţii care ar deţine atât tehnologiile cât şi patentele hardware şi software. Controlând totul, Microsoft ar putea dezvolta o companie globală de comunicaţii care ar putea deveni mai mare decât actualul Microsoft. De asemenea, va putea face faţă presiunii teribile venite din partea Google care deja are atât sistemul de operare cât şi partea de voce.

Cu aceasta închei prezentarea elementelor din spatele unor ştiri aparent normale. Ele ascund numeroase elemente strategice care se vor face simţite în următorii ani. Desigur, ceea ce au pus pe hârtie nu este întrutotul  conform cu realitatea viitoare. Probabil companiile menţionate vor face schimbări pe parcurs, dar, în mare, cam aceastea sunt liniile directoare.