2016 - ce urmeaza

De obicei, sfârşitul anului era cel în care publicam prognoza anului care vine. Iată că, luat de treburi, nu mi-am mai găsit timpul necesar sintetizării principalelor trenduri ale lumii. E şi acesta unul dintre semnele care ne indică un 2016 absolut diferit.

Cred că am pronunţat deja cuvântul care va caracteriza anul care vine: diferenţa. Ne aflăm într-un an al răscrucii, al punctelor radicale de cotitură, al mişcărilor profunde care ne vor pune pe traiectorii absolut noi. Un an în care ceea ce e vechi îşi desăvârşeşte moartea, iar direcţiile viitorului încep să prindă contur.

Omul nou(II)

! Dacă aţi ajuns la articolul de faţă urmând un link direct şi nu aţi citit partea I, vă recomand să începeţi cu aceasta !

Iată-ne ajunşi la partea a doua a discuţiei despre omul nou. Teoretic e destul de dificil să extragi chirurgical acele caracteristici care definesc acest tip de om. Şi aceasta în ciuda faptului că cei necuprinşi(încă) de virus observă instinctiv că ceva nu e în regulă, că anumite caracteristici deranjează, că un animal periculos le dă târcoale. De câte ori nu se întâmplă să întâlneşti pe cineva care-ţi face o impresie bună şi, după câteva întâlniri să constaţi că acel individ a avut doar ceea ce se  numeşte „o primă impresie” bună? Te dezămăgeşte să constaţi că o construcţie care părea decentă în realitate este o butaforie prost realizată.

În episodul trecut v-am atras atenţia asupra unei poveşti. Autorul descoperise o „vrajă” a naturii până când, aducând în discuţie subiectul faţă de un amic primeşte răspunsul halucinant de raţional. Să reluăm întrebarea: cine-i noul om în toată această poveste? Greu de definit, mai ales atunci când nu ai criterii. Fără să ştii cum arată „noul om” sau „vechiul om” cum îi poţi identifica?

Omul nou(I)

„...făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi crearea omului nou” - erau cuvintele-slogan care nu lipseau din nicio cuvântare de-a Tovarăşului. Intrat într-un manierism politic - atât el cât şi cei care-i scriau discursurile - Ceauşescu repeta precum o placă stricată de patefon temele esenţiale ale socialismului ştiinţific pe care-l tot implementa. Pretutindeni răsunau trâmbiţele multilateralităţii şi ale noii creaţii.

Eram deja vaccinat în acele vremuri. Nu mai percepeam cuvintele propagandei: treceau prin mine ca printr-un mediu transparent, fără să lase absolut nicio urmă. Pur şi simplu nu le mai auzeam. De-aceea am multe lapsusuri legate de politica acelor vremuri. Din fericire, în socialism(sau comunism pentru cei superficiali) ignorarea „stâlpilor de susţinere” ai sistemului nu era considerată crimă.

2016

Se-apropie! Vine cu paşi repezi. E un hotar, un simbol, un moment în care ne reamintim ceea ce a fost şi privim cu speranţă către înainte. 2015 e trecutul, 2016 viitorul care se consumă cu viteza maşinii de tocat a prezentului. 

2016 e la rând. Suntem în pragul său, călare pe această maşină infernală numită timp. Avem speranţe, emoţii, dorinţe, vise. Avem atâtea aşteptări. Fiecare în parte şi toţi împreună. 

Suntem în pragul unui nou an. N-au mai rămas multe de spus. Vă urez să aveţi parte de tot binele din lume, să vă bucuraţi de fiecare clipă, să fiţi sănătoşi şi fericiţi! 

LA MULŢI ANI!

Crăciun fericit!

Revolutia cretinilor

23 mai 1967. În paginile cotidianului „Corriere della sera”, Dino Buzzati a publicat „La rivolta dei cretini”, o povestire cu multiple semnificaţii care a stârnit dezbateri intense pe marginea mesajului. Din păcate, deconectarea noastră aproape totală de cultura italiană - un fenomen căruia nu-i găsesc o explicaţie logică, dar care are rădăcini adânci - a făcut ca mesajul lui Buzzati să nu ajungă la noi. 

Aveţi mai jos textul integral al acestei parabole a lui Buzzati. Traducerea în premieră a acestui text este cadoul pe care vi-l fac acum, în pragul Crăciunului. Sper să vă placă. Lectură plăcută!

Spania si noua realitate politica europeana

În ultima perioadă propaganda spaniolă a marşat pe tema bipartidismului din peninsulă. Când Podemos-ul lui Iglesias nu a reuşit să obţină numărul estimat de voturi la locale, media spaniolă era în extaz, afirmând fără perdea că, iată, Spania nu renunţă la sistemul său tradiţional cu două partide puternice care se rotesc la putere.

Campania electorală a fost, de asemenea, marcată de un suspect dezechilibru mediatic. Ca şi cum n-ar fi existat decât Partidul Popular şi cel Socialist. Cele două mari partide spaniole s-au bucurat de o expunere exagerată, în timp ce „rebelii” au fost ignoraţi. Diferenţa însă a fost făcută în teren, faţă în faţă cu electoratul, acolo unde s-a dovedit că partidele tradiţionale şi-au subţiat teribil rădăcinile.