România la răscruce

Deşi previzibilă, hotărârea de ieri a CCR este una revoluţionară. Ştiu, sunt cuvinte mari, mai ales în condiţiile în care vorbim de o reinstaurare a normalităţii. Însă nu trebuie să ignorăm faptul că realitatea în care trăiam era atât de deformată încât normalitatea părea un vis mult prea frumos şi mult prea îndepărtat.

În primul şi-n primul rând, hotărârea de ieri a CCR reinstaurează statutul de republică parlamentară a ţării. Regimul Iliescu şi, mai pregnant, cel al lui băsescu, instauraseră ideea conform căreia România ar fi o republică semiprezidenţială. În vremea lui băsescu, prin şmecheriile sale specifice de golan de port, România aproape că se transformase într-o republică prezidenţială, fără a exista niciun fundament constituţional în acest sens. Aceasta conducea la abuzuri incredibile comise de către preşedinte în numele unui iluzoriu caracter „prezidenţial” al ţării.

Bâlciul deşertăciunilor

Urmărind scena politică îmi e din ce în ce mai clar că lupta care se dă este una pe viaţă şi pe moarte. Dintre toate năzbâtiile războiului politic de la noi, poate că cea mai flagrantă este reşaparea lui Ponta şi împingerea acestui pion inept din nou în linia întâi a luptei pentru scindarea PSD. Paralel, pe „culoarele justiţiei”, se fac presiuni pentru condamnarea forţată a lui Dragnea şi, astfel, pentru uşurarea muncii imberbului. Cam acestea sunt piesele jocului pus în scenă la momentul actual. Mai e însă ceva ce trebuie cunoscut?

Lumea mişcându-se

Îţi dai seama că un imperiu se scufundă atunci când, indiferent de ceea ce face, de deciziile pe care le ia în numele interesului său, până la urmă totul iese prost. Un imperiu are tendinţa de a deveni în timp o maşinărie complicată, cu prea multe rotiţe şi mâncat de prea multe interese pentru a putea supravieţui. E ceea ce se întâmplă încă de la începuturile istoriei şi nu are cum să nu se întâmple şi acum. „Complicarea mecanismului” a distrus Imperiul Roman, a scufundat Imperiul Otoman, a condus la explozia Austro-Ungariei, a dezintegrat Uniunea Sovietică. E un element pervers care se instaurează în orice societate, un fenomen similar îmbătrânirii care, până la urmă, sclerozează articulaţiile oricărei puteri, dărâmă orice societate, indiferent de principiile care-au făcut-o vreodată puternică.

O completare la pensiile private

Întrucât tefelimea e în continuare revoluţionară şi, spălată pe creier de propaganda administratorilor de fonduri private, m-am gândit să pun pe masă ceva cifre, astfel încât să le mai răspândesc fluturii din cap. Şi, cum tocmai ce în februarie s-au împlinit zece ani de pensii private, putem să luăm ca etalon datele pe care le-am primit cu această ocazie. 

Unul dintre indicatorii esenţiali pentru analiza noastră este suma acumulată de participantul mediu la schema de pensii private. Aceasta este de 5944 lei. Presupunând că azi ar fi ziua în care ai ieşit la pensie, după ce ai fi contribuit 40 de ani, ai avea la dispoziţie 23 776 lei. Întrebarea care se pune imediat este cam cât ai de gând să trăieşti? Dacă te limitezi la zece ani ai dat lovitura: vei avea imensa sumă de aproape 200 RON pe lună(198,1, mai precis). Dacă în schimb ţi-e dragă viaţa şi te gândeşti s-o mai duci douăzeci de ani, iaca ce tocmai te-ai pricopsit cu imensa sumă de 100 RON/lună).Nu-ţi ajung nici de întreţinere, astfel încât ar cam trebui să-ţi iei adio de la mâncare sau medicamente. Dar eşti, „pă sistem privat”, ce mama naibii?

Iluzia privarizării pensiilor

La ora actuală, începând cu prostul naţional, trecând apoi prin influencerii guranişti, cartienişti, etc. şi terminând cu ultimul tefelist, subiectul la modă este cel al pensiilor, mai precis al „luptei” prostovănimii pentru ceea ce se numeşte „pensie privată”.

În mai multe articole(unul recent îl puteţi citi aici), am explicat că, în realitate, pensia privată este o şmecherie care nu face altceva decât să împingă nişte bani ai statului în buzunare private. Dar să încercăm să privim dincolo de personaje pentru a înţelege de ce calea tefelistă este greşită şi de ce totul se va întoarce, până la urmă, fix împotriva prostovanilor care mestecă nişte slogane fără a înţelege despre ce e vorba.

Coup d'état

Dacă ceea ce spune Mungiu-Pipidi este adevărat, anume că pentru depunerea plângerii penale a fost iniţial contactat Poliţeanu, care a refuzat acest rol, atunci lucrurile au luat-o rău de tot la vale. Şi tind să cred că ele sunt destul de puturoase pentru a mai putea rămâne mult timp în subsol, aşa cum doreşte plăvanul şi camarila sa.

Din declaraţiile papiţoiului politic Ludovic Orban se distinge liber un lucru cât se poate de simplu: habar nu are despre plângerea penală pe care se presupune că el ar fi redactat-o şi depus-o. Câteva întrebări cheie, referitoare la încadrarea infracţiunilor sesizate, arată cât se poate de limpede că tragicomicul personaj nici măcar n-a citit plângerea. Astfel încât bănuiala că halucinantul document ar fi fost redactat la Cotroceni e cât se poate de posibilă.

Lumea de azi

Trăim vremuri în care a avea o brumă de cultură nu înseamnă a avea un avantaj, ci din contră. Vremuri în care a gândi a devenit un soi de infracțiune, iar a-ți pune întrebări o chestiune nu departe de a fi incriminată de către Codul Penal. Prostia absolută, acest virus care se răspândește cu o viteză înfricoșătoare, a reușit acapararea întregii planete. Totul, dar absolut totul se află subjugat de arbitrarul absolut al prostiei pure.

Vremurile în care vocea experților avea un ecou prin capetele seci, producând cel puțin o tresărire, au trecut de mult. Aproape că nici nu ni le mai amintim. Acum lucrurile s-au schimbat, roata s-a învârtit. Orice idee care-ar putea fi bănuită ca având de-a face cu o minimă judecată rațională, orice teză articulată și argumentată, așadar orice mostră de gândire e rapid aruncată la gunoi și înăbușită din fașă ca nu cumva - Doamne ferește! - să producă pui.