După primăvara încinsă urmează vara în flăcări(III)

Dat fiind faptul că am vorbit despre Liban, e momentul să dezvăluim un alt element al puzzle-ului, anume Siria. Faptul că acum țara se află în mijlocul unor evenimente explozive are un sens cât se poate de logic. Și, după cum vom vedea în continuare, precedentul libanez urmează să fie folosit din plin în Siria.

Pentru mulți, liniștea care a domnit până acum acolo e de neexplicat. Dacă în restul țărilor din regiune am avut confruntări între fracțiuni, răzbunări și inflamări „iremediabile”, Siria a fost o oază de liniște.O dinastie dictatorială „progresistă” începută de bătrânul Hafez și continuată de Bashar. 

Trebuie să menționăm că Siria este una dintre puținele țări orientale în care creștinii nu sunt și nu au fost prigoniți. E un aspect foarte important deoarece lichidarea creștinilor pare a fi un sport al zonei. Din Turcia până-n Egipt, peste tot unde Bizanțul lăsase o masă imensă de creștini, regimurile „moderne” par a-și fi făcut din violențele asupra creștinilor o prioritate. Este un lucru ciudat, mai ales dacă ne gândim că religiile de-acolo au avut o istorie întreagă de conviețuire pașnică, într-o toleranță religioasă totală asigurată de Imperiul Otoman. 

Putem spune că toleranța a fost unul dintre lucrurile care s-au conservat în Siria. Ea se datorează, într-o mare măsură, apartenenței religioase a familiei al-Assad. Aceștia sunt alawiti, o sectă șiită mistică, deloc înțeleasă de observatorii externi. Secta are elemente preluate din mai multe religii, iar adevărata sa învățătură este dezvăluită treptat, într-un complex proces de inițiere. 

Pentru mulți, ascensiunea familiei al-Assad într-o mare masă sunită este de neînțeles. De altfel, preluarea puterii de către Hafez al-Assad a fost văzută ca o struțocămilă, fiind considerată de către Robert Kaplan ca echivalentul unui „evreu care devine țar al Rusiei”. Privind în istorie lucrurile devin însă cât se poate de limpezi. Rădăcinile acestei situații încep odată cu ocupația franceză de la începutul secolului XX. Atunci francezii au recunoscut minoritatea alawită și au acordat o autonomie sporită teritoriului ocupat de aceștia. În plus, alawitii au fost acceptați în trupele imperiale pentru a contrabalansa suniții. Mișcarea s-a dovedit a fi una deosebit de inteligentă. Francezii îi considerau pe alawiti, alături de druzi, soldați excelenți, spre deosebire de suniți care erau ineficienți și naționaliști. Sentimentul putem spune că a fost reciproc, iar acest lucru transpare limpede într-o scrisoare pe care notabilitățile alawite o adresează oficialilor francezi și în care se cere explicit ruperea teritoritoriilor alawite de Siria și rămânerea acestora sub protectorat francez. Printre semnatari se număra un oarecare Sulayman Ali al-Assad, tatăl lui Hafez al-Assad. 

După declararea independenței Siriei în 1946, un mare număr de cadre de decizie din armată erau alawiti. Evenimentele care s-au succedat au condus la mai multe dictaturi militare și la ascensiunea Partidului Socialist Arab Ba'ath, o mișcare promovând unitatea și eliberarea statelor arabe de sub ocupația străină. Faptul că Partidul Ba'ath promova unificarea tuturor statelor arabe într-unul singur a contribuit la creșterea popularității sale, iar principiile egalitariste s-au potrivit ca o mănușă dorințelor marii majorități a populației. Fiind un partid de orientare socialistă, religia membrilor săi reprezenta un detaliu insignifiant întrucât cu totul altele erau aspirațiile. Acest fapt a fost inteligent fructificat de către Hafez al-Assad care a reușit confiscarea partidului în 1970 și rescrierea principiilor acestuia, acțiune cunoscută ca „Mișcarea Corecționistă”. Astfel, din fost ministru al apărării, Hafez al-Assad a ajuns președintele țării, în ciuda unei prevederi constituționale care permitea accederea în această funcție doar a unui sunit. 

În ceea ce-l privește pe Bashar al-Assad, accederea acestuia la putere s-a datorat strict hazardului. Urmaș al lui Hafez ar fi trebuit să fie fratele lui Bashar, Bassel. Încă din 1984 Bassel a început să apară în  prim-planul politicii siriene alături de tatăl său. Cariera însă i-a fost întreruptă în 1994 când a murit într-un accident auto. Această situație l-a făcut pe Hafez să se îndrepte către celălalt fiu al său, Bashar, care nu manifestase până atunci nicio preferință pentru politică. În ultimii șase ani ai vieții, Hafez al-Assad i-a predat lui Bashar un fel de curs accelerat de conducere a țării, propulsându-l la vârful puterii după moartea sa. 

Bashar al-Assad a început o politică de modernizare a țării, promovând o liberalizare economică moderată și încurajând investițiile străine în țară. În plus, a încercat o apropiere de partenerii străini și asigurarea unui climat de pace. La un moment-dat, simțind fluxul politic, a încercat chiar inițierea unei înțelegeri istorice cu Israelul și o apropiere de SUA. Principala lui problemă a constat în faptul că a încercat acest lucru via România, unde băsescu era doar un pion a cărui singură intrare în politica mare era reprezentată de ambasadorul SUA în România, „imberbul” domn Gitenstein. Astfel acțiunile sale au rămas fără ecou. Oricum, mare succes n-ar fi avut întrucât „uncle” are cu totul alte planuri pentru Orient.

Cu toate că mulți l-au considerat pe Bashar al-Assad un naiv neinițiat într-ale politicii, lucrurile demonstrează contrariul. Al-Assad n-a mizat totul pe normalizarea relațiilor cu vecinii(în principal cu Israelul), ci s-a pregătit pentru ce este mai rău. Așa se face că „revoluția” l-a prins treaz, făcând față cu brio mercenarilor implantați. 

Nu trebuie însă să idealizăm lucrurile. În Siria, în special prin intermediul propagandei religioase sunite, Bashar al-Assad nu e vreun popular. Lumea, în general e nemulțumită, însă, în același timp, trebuie să remarcăm că nici așa-zisa opoziție siriană nu e întâmpinată ca vreo armată a eliberării. Mai mult, după ce unele localități au fost atacate cu arme chimice din cauză că „revoluționarii” au fost refuzați(transmițându-se apoi în media internațională că trupele lui Bashar al-Assad au fost cele care au inițiat atacul criminal) popularitatea acestora s-a prăbușit. Mai mult, trupele guvernamentale au reușit să recucerească în mare parte teritoriul. E un moment de cumpănă, iar hilarul situației este dat de „atașamentul occidental” față de „valorile” reprezentate de rebelii sirieni. 

Chiar dacă Bashar al-Assad a dovedit că s-a pregătit suficient de bine pentru ce e mai rău, lucrurile merg într-o singură direcție. Nu-mi dau seama cât va mai rezista regimul său, însă ceea ce e limpede e faptul că structura etnică și religioasă a zonei e ideală pentru un setup distructiv. Imaginați-vă ce poate ieși dintr-o răzbunare istorică a suniților împotriva oprimatorilor alawiți, a susținătorilor druzi și a creștinilor. Mai mult, pentru șiiții din zonă lucrurile nu vor fi deloc senine. 

Nu-i nicio problemă. Lucrurile au fost gândite să fie așa, iar agitarea zonei e elementul premergător unei sedimentări în noi forme a spațiului arab. Dar cum vor arăta în final lucrurile vom vedea în episoadele următoare. Deocamdată trebuie să înțelegem că Siria are tot ce-i trebuie pentru a se transforma într-o zonă a răzbunării. Probabil ceea ce ați văzut până acum în Orient va fi nimic față de ceea ce se va întâmpla după pierderea puterii de către al-Assad. Vă las deocamdată aici, urmând ca mâine să ne ocupăm de un alt punct fierbinte din vecinătate: Turcia.