Privatizarea statului slab

Anii 90 s-au remarcat prin puzderia de think tank-uri finanțate de Departamentul de Stat al SUA. În mare parte, aceste instituții semi-deschise aveau ca scop creionarea viitorului politicii americane și stabilirea pașilor care trebuie urmați pentru menținerea supremației imperiului american. Din aceste organizații își trag rădăcinile toate marile direcții ale politicii actuale.

În negura acelor ani, un think tank obscur a propus alternativa armatei private. Atât istoria cât și contemporaneitatea cunosc noțiunea de mercenari, așa-numitele „armate de adunătură”. Compuse din grupuri eterogene de indivizi plătiți pentru a se bate, armatele de mercenari au reprezentat întotdeauna alternative luate în calcul atât de state dornice de a-și proteja cetățenii cât și de dictatori prea nebuni pentru a putea avea încredere în structurile țărilor pe care le stăpâneau.

Conceptul armatei private este unul care se inspiră din modelele istoriei, însă merge mult mai departe cu „dezvoltarea”. Armata privată este o firmă independentă, capabilă să gestioneze un arsenal de război precum cel al unui stat. Este compusă din profesioniști și luptă în orice colț al lumii, de una singură sau alături de armata celui care-o închiriază. Scopul companiei este acela de a produce profit, iar veniturile vin din închirierea diverselor corpuri de armată. Dezvoltată la nivel global, armata privată poate chiar înlocui armatele tradiționale. Astfel, conform conceptului, unui stat îi va fi mult mai simplu să închirieze armata de la furnizor decât să-și dezvolte/întrețină propriul corp de armată. Aceasta deoarece se presupune că armata privată va dispune întotdeauna de echipamente de luptă moderne, statul-client nemaifiind nevoit să investească în arsenalul propriu. În cazul unui conflict, armata privată poate reacționa prin intermediul diviziilor existente la fața locului sau poate suplimenta efectivele în cazul în care statul-client o cere. Cred că, din acest punct, puteți singuri intui ce monștri poate dezvolta acest concept. Nu trebuie decât să ne imaginăm cum ar decurge o luptă între două state care au armata de la același furnizor pentru a înțelege aberația conceptului.

Ei bine, noțiunile prezentate anterior par a nu fi fost aruncate la gunoi. În anul 1997, Erik Prince fondează în Carolina de Nord Blackwater USA, prima armată privată a lumii. Motivația lui Prince, conform propriilor declarații, a fost aceea de a oferi pentru securitatea națională servicii similare cu cele oferite de FedEx pentru serviciile poștale. Sub auspicii cât se poate de favorabile, firma lui Prince se dezvoltă fulminant, ajungând unul dintre principalii furnizori privați de servicii de securitate ai Departamentului de Stat al SUA. Așa se face că Blackwater a ajuns în focul luptelor din Irak, iar de-acolo începe atât măritea cât pseudo-decăderea sa. Utilizarea Blackwater în Irak a fost considerată utilă deoarece moartea unor ostași de-ai săi nu se mai raporta ca pierdere pentru SUA. În acest fel, statul putea încredința celor de la Blackwater misiunile periculoase fără a-și mai face probleme legate de victimele colaterale.

Lucrurile însă n-au stat atât de roz precum s-ar fi bănuit inițial. Stresul imens prin care treceau soldații privați s-a lăsat cu numeroase depășiri ale normalității. Mai mult, limitările pe care armata privată le avea în ceea ce privește arsenalul militar propriu erau elemente de fragilitate în timpul intervenției din Irak. Așa au apărut informații care vorbeau despre încurajarea consumului de droguri de către soldații implicați în conflict sau despre traficul ilegal de arme practicat de armata privată. Soldații au mai fost acuzați de crime multiple în Irak, motiv pentru care, în 2007, Guvernul irakian a retras licența de operare a Blackwater pe teritoriul țării. Scandalurile s-au ținut lanț concretizându-se într-o serie de procese răsunătoare . În anul 2010, Prince decide să iasă din joc și vinde totul unor investitori privați. Pentru a i se pierde prostul renume, firma e rebotezată de două ori(Xe și apoi Academi) și rămâne în continuare furnizor de securitate al Departamentului de Stat. Interesant este faptul că, după parafarea vânzării, Erik Prince se retrage în ... Arabia Saudită, iar informațiile despre el dispar. Însă probabil înțelegeți natura activităților pe care Prince le poate desfășura acolo.

În 2010, un jurnalist cu o puternică expertiză și cu relații solide în ceea ce privește activitățile Blackwater, Jeremy Scahill, detonează o bombă în The Nation. Acesta dezvăluie cum Blackwater, prin intermediul a două subsidiare(Total Intelligence Solution și Terrorism Research Center), oferă servicii atât guvernului american, cât și marilor corporații. Una dintre cele mai scandaloase informații este legată de contractul dintre Xe Services/Total Intelligence și Monsanto. Conform lui Scahill, prin intermediul Total Intelligence, Blackwater a oferit servicii de infiltrare în rândul organizațiilor și grupurilor de activiști care se opun Monsanto. O acuzație extrem de gravă care însă nu s-a lăsat cu nicio investigație.

Informații neconfirmate vorbesc despre ipoteza ca Monsanto să fi cumpărat în totalitate Blackwater. În cazul în care informația este adevărată, ne putem imagina lesne ce monstru poate ieși dintr-o asemenea combinație. State întregi se vor putea „înfrupta” din serviciile aceluiași furnizor care le va putea asigura atât mâncarea cât și armata și intelligence-ul! Cu aceste realități în față, calea către apariția unui viitor imperiu pur privat pare cât se poate de realizabilă.

Istoria ne oferă exemple despre cum se poate ajunge la monștri de acest tip. Compania Olandeză a Indiilor de Est(VOC - Vereenigde Oost-Indische Compagnie) a fost precursoarea multinaționalelor actuale. La vremea ei(sec XVII) era cea mai mare companie de comerț, având dreptul de a bate monedă, de a purta războaie și de a deține teritorii proprii. Imaginați-vă cum un monstru de acest tip a fost responsabil de destinele unor națiuni. Practic, popoare întregi erau deținute de o firmă de comerț. Chiar dacă într-un final VOC a falimentat spectaculos, finalul a venit abia după două secole!

Experiența acumulată de-a lungul istoriei se poate constitui într-o amenințare la adresa statelor slabe. Având cunoștințele necesare, noile imperii particulare pot prelua statele slabe și le pot stăpâni eficient fără a mai face greșelile trecutului. Noul colonialism promite să fie nu doar mai bine mascat, ci chiar mai eficient în ceea ce privește exploatarea. Suntem în pragul unei noi epoci. Clienții-slujbași ai noilor imperii vor fi proaspetele națiuni formate din fărâmițarea fostelor „state ineficiente”. De la conceptul armatei-private la corporația care înglobează state și teritorii prin oferirea de „servicii publice eficiente” nu mai este decât un singur pas.