După primăvara încinsă urmează vara în flăcări(II)

Dacă ieri ne-am ocupat de Egipt și violențele sale începute la momentul potrivit, cred că e timpul să vedem cine a inspirat mișcările zonei. Cu toate că pare incredibil, metodele de agitare a Orientului au fost experimentate de-a lungul timpului, s-au făcut măsurători și s-a reușit un avans gigantic în ceea ce privește capacitatea de manipulare și influențare. Chiar dacă nimeni nu o recunoaște, playground-ul pentru ceea ce se petrece acum în Orient a fost Libanul. 

O țară mică pe care o străbați în câteva ore, despre a cărei creație Nassim Taleb spunea foarte sugestiv că „e remarcabil cât de repede și cât de eficient poți construi o naționalitate cu un steag, câteva discursuri și un imn național”. Dincolo însă de artificiala „națiune” de azi, avem un mix de locuitori care de aproape două milenii conviețuiesc fără probleme deosebite, fără fricțiuni „sistemice”, fiind(la o primă vedere) mult mai interesați de comerț decât de politică sau religie.

Istoria oarecum ciudată a statului libanez contemporan putem spune că se leagă de Biserica Maronită, singura biserică orientală unită cu Roma. În fapt, aderarea maroniților la papalitate este în sine o dovadă de pragmatism, întrucât, din punct de vedere dogmatic, aceștia pot fi asimilați cu ușurință ortodocșilor. Însă, unirea cu Roma și protectoratul francez au fost determinante pentru inventarea acestei țări. Privind prin această prismă devine logică și tema centrală a limbajului patriotic al țării. Libanul majoritar creștin nu se revendica din Bizanț așa cum ar fi logic ci își găsește „originea absolută” în Fenicia. O origine care taie din start orice apetit ideologic, situând fundațiile dincolo de orice posibilă interpretare neconformă cu interesele protectorilor.

Chiar dacă această construcție elaborată, atent planificată, a unei țări inexistente părea a avea un viitor luminos, lucrurile au degenerat. Situarea sa în apropierea Israelului, structura etnică și confesională extrem de diversificată și interesele divergente au transformat țara într-un loc de joacă al agenturilor. În acest fel, dintr-o insulă de fericire, Libanul s-a transformat într-un iad al deznădejdei, un loc bun doar ca punct de start al operațiunilor obscure organizate în laboratoarele diverselor puteri ale zilei. 

Așa s-a ajuns ca între 1975 și 1990 să avem un Liban al războiului civil generat de fracțiuni care mai de care mai exotice pentru observatorul neavizat. Practic totul a început din momentul în care Israelul, din dorința de a scăpa de lestul reprezentat de populația arabă, a externalizat propriile sale probleme. Așa am avut de-a face cu o migrație inițială spre Iordania, redirecționată apoi către Liban. Aici rata de înmulțire a populației musulmane, net superioară celei creștine, a avut ca efect o schimbare a „raportului de forțe” și reclamarea unei reprezentări mai juste la nivel politic. Desigur, acesta e un mod superficial de a vedea lucrurile deoarece, în realitate, „forțele beligerante” sunt mult mai atomizate, grupurile religioase nefiind nici pe departe atât de cristalizate pe cât lasă să se întrevadă analizele incomplete. În afara suniților și șiiților mai avem încă patru secte de orientare musulmană. Și, parcă pentru a complica lucrurile, mai există și druzii, o sectă șiită monoteistă care are cam 5% din populația Libanului. Nici în partea creștină lucrurile nu sunt mai limpezi. Maroniții sunt cei mai mulți, dar nu majoritari. În afara lor avem greci ortodocși, catolici, siriaci precum și un mix de aproape o duzină de secte creștin-orientale care numără o populație aproape egală cu cea maronită.

Revenind la războiul civil, acesta a început în 1975 cu ciocniri minore, dar din ce în ce mai dese, între Mișcarea Națională Libaneză(de orientare șiită) și Falanga (maronită). După ce în decembrie 1975 patru membri ai Falangei au fost uciși, lucrurile au degenerat într-o baie de sânge de ambele părți. Beirutul s-a împărțit între musulmani și creștini, delimitat așa numita linie verde. Într-un acces de răzbunare, milițiile Fatah ale lui Arafat au invadat orașul la începutul anului 1976. Puținii creștini rămași(majoritatea au fugit pe mare) au fost mitraliați, femeile violate și apoi ucise bestial. Locuințele creștinilor au fost aruncate în aer. Dezamăgiți probabil de numărul mic de creștini găsiți, membrii Fatah au găsit de cuviință să exhumeze morții și să-i împrăștie prin tot orașul. Ciocnirea însă nu trebuie interpretată ca una dintre creștini și musulmani, ci strict ca o reglare de conturi între milițiile Fatah(care doreau dezintegrarea Libanului și croirea unui nou stat al palestinienilor în zona de graniță cu Israelul) și maroniți. 

Logica războiului civil a fost destul de complexă și atent monitorizată. Cu toate că în exterior s-a prezentat strict imaginea conflictului creștino-musulman, realitatea a avut cu totul alte aspecte. Poate că cele mai sângeroase conflicte au fost cele între creștini și creștini. Dintre acestea se remarcă conflictele sângeroase dintre Falanga lui Geagea și Zgharta lui Suleiman Frangieh. Niciunul dintre cei doi nu era vreun neprihănit. Biografia lui Frangieh este aceea a unui mafiot, iar milițiile sale(comandate de fiul său, Tony) acționau strict în favoarea afacerilor stăpânului care, incredibil, ajunsese președintele Libanului. Despre Frangieh se povestește că avea o plăcere maladivă de a ucide, că în timpul petrecerilor se lăuda cu numărul de oameni pe care-i omorâse personal sau cărora le pecetluise destinul prin decizii de o cruzime fără margini. De cealaltă parte, Geagea nu era nici el vreun sfânt. Și-a făcut un titlu de glorie din sângerosul război cu druzii. În ceea ce privește războiul dintre Falanga și Zgharta(ambele maronite) acesta își are originile nu în vreo diferență doctrinară ci într-o rivalitate istorică dintre localitățile de baștină ale celor doi lideri: Bshari și Ehden. Povestea este oarecum similară istoriilor din munții Albaniei, acolo unde conflictele dintre familii se perpetuează de-a lungul istoriei, generație după generație, transformând răzbunarea într-un „program de viață” chiar și atunci când s-au uitat cauzele generatoare.

La fel s-au petrecut lucrurile și de partea cealaltă. Una dintre cele mai sângeroase confruntări a fost cea dintre suniții și șiiții proveniți din Palestina. Imaginați-vă stupiditatea acestei situații: refugiați din aceeași țară, având teoretic Israelul ca dușman comun, ajung să se omoare între ei într-un sângeros conflict generat de o dispută de succesiune veche de-o istorie. Nu pare ciudat? 

Ei bine, lucrurile încep să se adâncească atunci când vine vorba de arme. Orice război are nevoie de arme, adică de furnizori. Studiind linia de alimentare cu armament a taberelor beligerante începem să observăm ciudățenii greu de digerat. Diversele fracțiuni maronite și creștine  au fost alimentate cu arme din România, Bulgaria, dar și din ... RFG, Belgia și Israel. De partea cealaltă, forțele musulmane și druzii au fost alimentați de națiunile arabe. Care națiuni arabe își luau armele, în funcție de ideologia regimului, ori de la comuniști, ori de la americani. Însă se remarcă o cantitate generoasă de arme americane prezente în mâinile militanților musulmani. E o chestie ciudată: creștinii sunt alimentați printre alții de Israel și națiuni vestice, adică aliați ai Americii, iar musulmanii tot de către americani, via națiunile arabe. La fel se petrec lucrurile și cu tabăra comunistă care a alimentat atât creștinii cât și musulmanii(prietenia dintre Ceaușescu și Arafat a fost una de notorietate).

Trăgând o linie nu putem să nu conștientizăm faptul că toate puterile care au asistat la conflictul libanez nu au făcut altceva decât să alimenteze ambele tabere. Chiar dacă unii comuniști(vezi România) s-au implicat pentru că au găsit o oportunitate de a face bani, interesul major a fost cel american, mai precis al serviciilor secrete care aveau nevoie de „experimentarea” socială a zonei Orientului. În toată această perioadă jocurile de putere au beneficiat de combustibil suficient pentru a-și putea dezvălui toate unghiurile, toate implicațiile, iar observatorii din umbră au tras concluziile necesare. 

În realitate în Liban n-a fost un război civil ci o experimentare a tehnicilor. După finalizarea „cercetărilor”, s-a pus punct printr-un armistițiu generalizat și instaurarea rapidă a păcii. Chiar dacă marote ale războiului civil încă își mai fac simțită prezența, acestea nu sunt altceva decât consecințe normale ale unei stări prelungite de conflict. 1990 este anul în care laboratorul Liban a fost închis. Urma la rând democratizarea Estului Europei și apoi liniștirea Orientului pentru a pregăti următoarea etapă. Un joc mult mai complex și tragic, în care politica și religia vor creiona fapte inimaginabile. 

Dar despre celelalte implicații vom vorbi în episodul de mâine când vom descoperi o altă fațetă a pseudo-hazardului. Până atunci însă e bine să rețineți lecția de azi, anume că națiunile pot fi create artificial și apoi modelate în absolut orice direcție. Dezrădăcinarea și falsa tradiție conduc în final la pierderea direcției. Și atunci când nu ai direcție devii dispus să urmezi orice binevoitor apărut din neant și care-ți promite paradisul. Însă, în realitate, „paradisul de după colț” e iadul în toată splendoarea sa ucigașă.