Romania ca o rata cracanata

O cofetările din Timişoara a fost închisă din cauză că cei de la ANAF au găsit un plus de numerar de 1.5 lei.Unei bătrâne i-au fost confiscate urzicile de către un agent al aceluiaşi ANAF. Vă daţi seama? Agentul a lăsat o biată bătrână, în mod sigur şi bolnavă, fără o legătură de urzici. Totuşi, ce-a făcut acel agent cu urzicile? Le-a trecut la mărfuri confiscate? Le-a scos la vânzare pe bon? Nu a mai cercetat nimeni. O patroană din Baia Mare s-a sinucis după ce acelaşi ANAF i-a făcut un control. E clar, vine Sfârşitul Lumii!

Ştirile de mai sus au un element comun. Nu vă chinuiţi să-l aflaţi, vi-l spun eu: sunt false. False, adică inventate. Le puteţi găsi cu duiumul pe site-urile şi ziarele propagandei gălăgioase din România: Realitatea, Gândul, Ziarul Financiar, Adevărul s.a.m.d. Toate aceste instituţii, mai nou, se ocupă cu problemele evaziunii deoarece, după cum bine observaţi, statul e aberant. În loc să sară la gâtul marii evaziuni îl mănâncă pe bietul mic întreprinzător.

Instituţiile amintite au şi ele ceva în comun: sunt insolvente. Nu plătesc bani la stat pentru că, probabil, li se pare umilitor şi mult mai facil să învârtă bani "la pungă". În schimb, sunt lăsate să propage minciuni şi s-o ardă deontologico-propagandistic. În orice ţară din lume, în momentul în care nu-ţi plăteşti impozitele eşti mort. Te trezeşti, după caz, cu fiscul, poliţia, procuratura şi e practic imposibil să mai ieşi cu faţa curată. La noi nu e aşa. Simpla încălcare de către ANAF a "teritoriului forţei" este aspru sancţionată de către mâncătorii de căcat ai miliţiei oficiale. Toţi se dau de ceasul morţii pentru că, vezi Doamne, mai sunt şi alţii care pot controla şi care, la o adică, ar putea transmite locatari către bulău. Şi, întrucât banu' e ochiu' dracului, s-ar putea trezi şi intangibilii ăştia justiţiabili cu portăreii pe la uşi spunându-le în drumul spre mititica despre obligaţiile financiare.

În ăst timp, DNA continuă mascarada arestărilor preventive. Nimeni nu spune că e aberant să transformi arestul preventiv intr-o practică de uz curent, că importantă este recuperarea prejudiciului şi nu anii de puşcărie pe care-i ceri. Că denunţul luat în condiţii de tortură e ilegal, că tot ceea ce vedem este o mascaradă grotescă pe placul prostimii. Nimeni nu observă că ne-am întors în cei mai crunţi ani ai stalinismului? Desigur, mai nimeni, iar asta ne va costa grav.

Operaţiunea desfăşurată cu surle şi trâmbiţe de aşa zisa justiţie autohtonă seamănă ca două picături de apă cu "Mani Pulite". Am mai văzut asta în Italia anilor 90 acolo unde acţiunea a avut o finalitate crâncenă: principalele formaţiuni politice au făcut implozie, corupţia rămânând la acelaşi nivel. Aveţi un deja vu? Hai să vedem cum vor sta lucrurile la noi. De partea PSD-ului, baronii locali sunt arestaţi pe capete. La vârf se scutură rău situaţia: Dragnea e pe cale să fie condamnat în aberantul dosar al Referendumului, Şova deja e pe făraş, iar Ponta simte cum i se apropie laţul de gât. Ceva personalităţi în partid care, la o adică, să preia frâiele? Canci! Să trecem de partea cealaltă. Pentru isteţimile ultimilor zece ani, probabil tripleta de vis Blaga, Berceanu, Videanu ar trebui s-o sfârşească la mititica. Exceptându-l pe Blaga, ceilalţi doi au încercat s-o lase mai moale cu politica, doar doar or scăpa. Alinuţa, fătuca vocalistă(sic!) din fruntea PNL e şi ea pe cale să fie încălecată pentru contracte sulfuroase ale propriului cabinet de avocatură. Şi uite-aşa s-a creat setup-ul necesar detonării şi partidei adverse. Explozia de pe scena politică va umple,  la noile alegeri, Parlamentul de acoperiţi, demni executanţi ai luminii întunecate venite din spate.

Totuşi, v-aţi întrebat ce e cu "mani pulitele" ăsta autohton? Răspunsul se află tot în istorie. În anul 2012, la aproape 20 de ani de la debutul adevăratului Mani Pulite, cotidianul La Stampa şochează dezvăluind că întreaga operaţiune a fost una coordonată de ... Ambasada SUA şi, evident, de către CIA. Dovezile sunt tulburătoare: fostul ambasador la Roma - Reginald Bartholomew - răpus de cancer şi mai având câteva luni de trăit, i s-a confesat lui Maurizio Molinari, corespondentul La Stampa din New York. Acesta a dezvăluit toate legăturile neortodoxe pe care el şi consulul american de la Milano le aveau cu Antonio di Pietro. Faptul că Antonio di Pietro a raportat consulului Peter Semler cu trei ani înainte de începerea "Mani Pulite" intenţia sa de a începe "jihadul" spune multe. E limpede că întreaga operaţiune fusese dezvoltată de laboratoarele CIA deoarece clasa politică italiană risca să afecteze interesele americane în Mediterana. Până la urmă, toată operaţiunea a fost una de curăţare a clasei politice italiene de orice urme care ar fi putut conduce spre o politică independentă. După finalizare corupţia din Italia a rămas în aceeaşi formă, de parcă nici nu s-ar fi auzit de Mani Pulite. La fel se încheie contractele păguboase pentru stat, la fel de ilegal se finanţează partidele politice, la fel de mafiot se acţionează la nivel politico-economic. O dovadă cât se poate de clară că Mani Pulite a avut tot atâta legătură cu corupţia cât ar avea legătură baba Vanga cu NASA.

La noi lucrurile sunt mult mai transparente şi nu va fi nevoie niciodată de vreun ambasador bolnav de cancer şi răpus de remuşcări. Şefii aşa zisei Justiţii merg la Ambasada SUA fără să se mai jeneze, sunt acolo ca la ei acasă şi, probabil, primesc ordinele transparent. Dar ceea ce distanţează demenţa anticorupţie de azi de Mani Pulite este faptul că ţinta din România nu este reprezentată doar de politicieni ci şi de capitalul autohton. În afara politicienilor, mascaţii ridică rând pe rând investitorii români ducând de râpă capitalul autohton şi deschizând larg porţile aşa-zişilor investitori străini. Mi se pare hilară anchetarea Elenei Udrea în dosarul Gala Bute şi neanchetarea sa pentru scutirea pe şest de plata autorizaţiei de construcţie în Marea Neagră. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, OUG 85/2011, dată pe şest de Udrea(între Crăciun şi Anul Nou) şi contrasemnată de genialii Boc şi I(n)gaş, a permis Exxon Mobile să facă explorări gratuite în Marea Neagră. Iar acesta este doar unul dintre nenumăratele exemple care ar trebui investigate. Lucrurile de acest gen însă nu interesează deoarece, brusc, anticorupţia îşi pierde elanul o dată depăşite graniţele ţării.

Ca o ironie a sorţii, data de 1 aprilie a marcat sfârşitul primelor o sută de zile ale lui Iohannis. Demn ar fi fost ca bravul nostru preşedinte să rămână la fel de tăcut, ca şi activitatea sa de până acum. N-a făcut-o, riscând un discurs plat, buruienos şi de neascultat. Cele mai interesante puncte ale discursului sunt cele care n-au fost fost spuse. Aşa că, bazându-ne pe memoria recentă, cred că n-ar strica o scurtă rememorare. Aşadar, ce-a făcut Iohannis în primele o sută de zile? O vizită penibilă la Paris marcată de grave erori de protocol. Apoi, o vizită oficială suspect de neinteresantă la Berlin evidenţiată doar în câteva articole anemice în pagini necitite ale unor ziare de mâna a doua. Poate că lipsa mediatizării n-ar fi o tragedie, dar vizita aproape că a sugerat că marele nostru preşedinte nu prea e bine primit nici măcar de liderii de mâna a doua din Germania. I-aş întreba pe marii comentaci de feisbuc unde sunt relaţiile pe care le sugera "neamţu' " în campania electorală? Unde sunt porţile deschise pe care neamţul de România le are în patria cârnaţilor albi? Dacă în vest Iohannis a fost doar pentru a vedea colţurile palatelor, în schimb, în Est a avut mai mult noroc. E prieten la cataramă cu Petro Poroşenko. Îşi fac vizite reciproce şi schimbă amabilităţi. Asta în timp ce situaţia românilor din Ucraina se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Dar, desigur, acesta este un element secundar. Probabil, mult mai importantă este intrarea României într-un război care nu este al ei, ci este dorit de americani. Curat murdar! Şi, ca să nu uit, reîntorcându-ne în domeniul justiţiei aş fi fost foarte curios să aflu de ce după auto-alegerea lui Iohannis s-a pus frână dosarului EADS. De asemenea, aş fi curios cum să înţeleg cum a ajuns Iohannis la concluzia că datoria de 19 mld. de dolari pe care Germania o are către noi trebuie ştearsă cu buretele. Oare să fie aceastea primele semne de frăţie româno-germană? Posibil, doar de-atâta amar de vreme practicăm vasalitatea încât ne-a intrat în ADN.

După cum se poate limpede vedea, de mult ne-am pierdut direcţia. Se trăieşte doar cu propagandă şi cu decizii venite în plic închis de-afară. De mult România n-a mai fost într-o asemenea negură care să schimbe atât de radical valorile. Dacă într-o ţară normală o agentură are nevoie de cârtiţe, informatori şi acoperiţi, la noi nu e nevoie decât de o invitaţie la un dineu. Se-nghesuie proştii să dea cu suptsemnatul ca la fântâna cu leac. Şi-atunci când sunt dezvăluiţi de diverse wikileaks-uri ca mâncători de căcat transformă aceasta în titlu de glorie. Nu cred că există o ţară în lumea asta în care delaţiunea să fie văzută ca act de curaj, iar trădarea să fie ridicată la rang de virtute.

Fără doar şi poate, România se află în pragul disoluţiei. Cu politicieni-marionetă, gata să vândă hălci din ţară pe preţ de nimic, cu o propagandă dementă plătită la negru şi cu un public lobotomizat, ţara nu mai are absolut nicio şansă. România e ca o raţă crăcănată, călcată de orice răţoi beţiv şi ciugulită în cap până la chelire. Un organism fără creier, plutind în derivă pe ape din ce în ce mai tulburi. Halal ţară!