Răzbunarea istoriei

Încă de când a intrat în politică a adus un suflu nou, ceva nemaiîntâlnit până atunci. Erdogan, între altele, absolvent al unei şcoli de predicatori musulmani, vorbea dincolo de limba de lemn a politicienilor şi avea curajul să spună lucrurilor pe nume. Astfel a ajuns rapid în fruntea preferinţelor electoratului. Iniţial a cunoscut succesul ca primar al Istambulului, ulterior ca prim-ministru iar acum ca preşedinte. Cam acestea ar putea fi spuse, pe scurt, despre Erdogan.

Sunt clişee cu care începe sau se termină orice articol din presă. În spatele acestora, însă se află o personalitate complexă, un om extrem de eficient şi calculat. E greu să-l descrii pentru că reuşeşte să scape de orice caracterizare. E la fel de adevărat dacă-l faci tiran sau generos, dictator sau democrat, popular sau hulit. Erdogan este câte puţin din toate, ţinând însă ascunsă adevărata sa misiune.

Ultima găselniţă pusă în aplicare, referendumul prin care a cerut puteri sporite, a crescut teribil nervozitatea partenerilor occidentali ai Turciei. Toată lumea s-ar fi aşteptat să cadă, să fie primul pas către declinul celui care, în ultima perioadă, s-a legat cu lanţurile de destinul ţării sale. Ceea ce n-au înţeles occidentalii superficiali este că fiecare pas pe care l-a făcut Erdogan a fost atent calculat, fiecare mişcare abil instrumentată, ajungându-se acum într-un moment în care bolovanul - atent dislocat treptat de-a lungul timpului - să o ia la vale, fiind imposibil de oprit. Să vedem însă cum au început toate.

Ca orice tânăr, la începtul anilor 80, viitorul preşedinte al Turciei îşi vedea de treburile sale(fotbalul semi-profesionist). Atunci viaţa i s-a intersectat brutal cu un eveniment având conotaţii adânci în istoria Turciei: lovitura de stat din 12 septembrie 1980. Generalul Kenan Evren a scos armata în stradă, instituind legea marţială, destituind Parlamentul şi celelalte instituţii democratice. Suspendarea Constituţiei de către Evren, atrocităţile comise de armată şi reformele economice artificiale introduse prin intermediul FMI, au lăsat urme adânci în personalitatea lui Erdogan. A fost momentul în care s-a hotărât să schimbe totul şi să intre în politică. A făcut-o iniţial pe calea radicală, sperând să obţină rezultate rapid. După ce s-a lovit cu capul de tavan şi-a reconsiderat poziţia, bazându-se pe o strategie numai de el cunoscută. Astfel, în 1994, ajunge primar al Istanbul-ului, iar în 1998 petrece patru luni în puşcărie pentru că a recitat un poem religios în public. A fost momentul în care a înţeles că, pentru a-ţi duce la îndeplinire dorinţele, trebuie să ai un traseu moderat, în timpul căruia schimbările să le faci treptat, până când lucrurile devin iremediabile, iar viziunea ţi se îndeplineşte.

În 2002 câştigă alegerile parlamentare cu partidul său AKP, iar în 2003, după ce i se termină interdicţia, devine prim ministru al Turciei, propunând un program ambiţios: „viziunea 2023” sau cum va arăta Turcia la sărbătorirea unui centenar de la proclamarea Republicii. Având un stil extrem de eficient de conducere şi cu o viziune coerentă, Erdogan a reuşit să stabilizeze economia şi a adus creşteri incredibile. Pătura rurală, în mod tradiţional cea mai săracă şi mai chinuită, a cunoscut creşteri fantastice ale veniturilor. Muncitorii din oraşe aproape că au uitat că există şomaj, afacerile au explodat, iar întreaga economie a început să se învârtă într-un ritm nemaicunoscut până atunci. Turcia îşi găsise drumul. Însă economia n-a fost singura preocupare a lui Erdogan. Paralel şi-a impus, încet şi sigur, viziunea politică.

Pe 12 septembrie 2010, Erdogan reuşeşte schimbarea constiuţiei ţării, permiţându-se astfel inculparea foştilor responsabili pentru lovitura de stat din 1980, iar din ianuarie 2012 începe calvarul pentru aceştia. În urma unui proces care s-a întins patru ani, generalii Kenan Evren şi Tahsin Şahinkaya, alături de partenerii lor care se mai aflau în viaţă, sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă şi degradaţi la rangul de soldaţi. A fost primul şah pe care Erdogan l-a dat armatei, instituţie având o subordonare dubioasă, înţesată cu ofiţeri racolaţi de serviciile secrete americane şi care, de-a lungul timpului, a fost responsabilă pentru trei lovituri de stat şi o tentativă nereuşită. Dar să nu anticipăm.

Încă de la primul succes electoral, cel din 2002, partidul lui Erdogan s-a aliat strategic cu gruparea lui Fethullah Gülen. În trei rânduri, alianţa dintre AKP şi Hizmet, a câştigat alegerile şi a permis crearea unei baze electorale stabile, menite a impune viziunea conservatoare a lui Erdogan. Însă, după începerea procesului responsabililor pentru lovitura de stat din 1980, ceva s-a rupt. În 2013, pe modelul deja cunoscut al luptei împotriva corupţiei, infiltraţii în justiţie ai Hizmet încep să strângă laţul în jurul lui Erdogan. Probabil atunci, vajnicul nostru luptător, a înţeles care e adevărata sursă a fondurilor imense la care Fethullah Gülen avea acces.

De altfel, lucrurile au devenit limpezi în timpul loviturii de stat de anul trecut. Probabil întrucât depăşise „linia roşie” trasată de ocupantul de facto al Turciei, împotriva lui Erdogan a fost instrumentată o lovitură militară de stat. Nu-mi dau seama dacă lovitura de stat a fost prost gândită sau dacă proiectul de slăbire al puterii politice a armatei impus pas cu pas de Erdogan a reuşit să dejoace planurile de răsturnare a situaţiei politice din ţară. Cert este că lovitura de stat a eşuat în momentul în care nu s-a reuşit lichidarea fizică - element de bază al planului. Bazându-se pe o fundaţie electorală solidă, preşedintele turc a început - ca efect direct al eşecului loviturii de stat - despăducherea administraţiei, armatei, justiţiei şi învăţământului. Cu toate că acţiunea sa a părut excesivă şi nedemocratică, era singura cale eficientă de a curăţa ţara de căpuşele cu dublă subordonare. Şi i-a reuşit din plin.

După cum limpede se observă, planul politic al lui Erdogan a fost, de la bun început, unul complex, articulat, pus la punct şi gândit în cele mai intime detalii. Ultima ispravă a „sultanului” a fost recentul referendum constituţional. Prin intermediul acestuia, Erdogan îşi asigură toate pârghiile puterii de care are nevoie pentru a-şi duce planul până la capăt. Dar totuşi, care este planul său?

„Viziunea 2023”, programul asumat public, lasă să se întrevadă o ţară dezvoltată economic, prosperă şi bine conectată la pârghiile mondiale ale puterii. Superficial privind lucrurile arată exact aşa cum ar trebui să fie din punctul de vedere al celor „corecţi politic”. Însă întotdeauna Erdogan a urmărit ceva mai profund. A fost capabil să aştepte 30 de ani pentru a se răzbuna pe autorii loviturii de stat din 1980. E clar că planul său pentru 2023 trebuie să fie mult mai amplu. Dar care?

Personal cred că dintotdeauna Erdogan a dorit să se răzbune pe cel mai mare duşman al său: Mustafa Kemal sau Atatürk - aşa cum i-a spus propaganda. Prin tot ceea ce face actualul preşedinte al Turciei demontează maşinăria gândită şi pusă în funcţiune de Atatürk şi de cei care s-au aflat în spatele său. Să fim bine înţeleşi, în ciuda sloganelor găsite în cartea de istorie „modernizatorul Turciei” n-a făcut altceva decât să lupte împotriva turcilor. Chiar dacă n-o spune „pentru că nu e voie” sau pentru că nu o ştie, turcul de rând simte asta. Reforma lui Atatürk a fost una împotriva turcului, a culturii şi civilizaţiei sale. Insiderii ştiu mai bine cine-a fost Atatürk, care-au fost adevăratele sale origini şi ce a urmărit de fapt. În numele „modernizării” ţării s-au comis atrocităţi în ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia tradiţionale. Sufismul a fost interzis, ritualurile religioase au fost limitate la minim, dorinţele poporului au fost înlocuite de foile de parcurs pentru „modernizare”. Ţara a fost ruptă de istoria sa, iar agenda marilor puteri a fost pusă în aplicare exact aşa cum fusese cerut. Turcia nu este decât o mică parte supravieţuitoare a ceea ce-a fost Imperiul Otoman şi, pentru a nu avea resentimente, i s-a „desenat” o istorie înşelătoare, în care ucigaşul joacă rolul bunului samaritean.

Prin tot ceea ce face, Erdogan îl înlătură treptat pe Atatürk. Sufismul e din nou eliberat, casele conspirative de rugăciune au fost scose la lumină cu fast, iar unele dintre ele au devenit obiective turistice. Sub noul sultan, Turcia cunoaşte o renaştere spirituală. Ţara îşi regăseşte rădăcinile, iar istoria redevine logică. Otomanii nu sunt „alţii” aşa cum erau prezentaţi de propaganda nou-limbii impuse forţat. Turcii îşi redescoperă istoria şi sunt mândri de ea. Îşi redescoperă tradiţiile şi se pot bucura liberi de ele. În mare, aici bate Erdogan: la adevărata esenţă a ţării care, după „revoluţia” lui Atatürk a fost nevoită să se autocenzureze şi, la fiecare tentativă de eliberare, cinica armată - altădată umăr în umăr cu poporul - ieşea în stradă pentru a restabili „versiunea şi viziunea ocupantului”.

Până acum Erdogan a reuşit în planul său. Nu ştiu de ce am impresia că viziunea 2023 este una în care mausoleul din Ankara este dărâmat, în care Istanbului îşi reia rolul de far al Turciei, iar politica, armata, justiţia şi educaţia redevin turceşti. În fapt, planul lui Erdogan este o răzbunare istorică, o luptă cu cel care până acum a apărut ca un titan inaccesibil şi care riscă să devină pigmeu. V-am spus, sunt multe lucruri neştiute care, treptat, vor ieşi la lumină. Ceea ce trebuie însă conştientizat este că lupta de-abia de-acum începe.

Înainte de final voi aminti un lucru care nu-i de ignorat. Ca orice luptător solitar, Erdogan are o mare problemă: nu şi-a asigurat succesiunea. La ora actuală este singurul soldat pe cal alb care luptă. Neasigurarea succesiunii va face ca idealurile sale să fie aruncate la lada de gunoi a istoriei, iar marele său rival să câştige meciul. În fapt, o mişcare se dovedeşte puternică atunci când are forţa de a continua după ce iniţiatorul său va fi uitat. Luptele şi planul său secret îl fac pe Erdogan „să uite” acest amănunt. Dacă nu-şi va amnti în timp util, întreaga sa luptă se va dovedi una cu morile de vânt. Aceasta din cauză că o viaţă de om e prea scurtă pentru marile răfuieli ale istoriei.