O lume care moare

În general, în dictaturi, sărăcia e tabu. E ascunsă cu dibăcie în ciuda faptului că e omniprezentă. Ţin minte cerbicia securiştilor din anii 80 care burduşeau vitrinele de fiecare dată când Tovarăşul avea un discurs. Vitrinele mimau bunăstarea, dar magazinele erau închise. Şi, după terminarea discursului, mărfurile se retrăgeau cu grijă pentru a se retrimite la magazinele cu circuit închis.

Trecând pârleazul, constatai contrariul. Magazinele burduşite cu marfă, o bunăstare reală afişată peste tot, care-ţi lua ochii. Mai mai c-ai fi crezut că te afli în Paradis. Era totuşi ceva care-ţi spunea că lucrurile nu-s atât de dulci precum par. Te dumireai imediat ce luai contact cu lumea reală. Vedeai boschetari cerşind, seara oameni trăgând cartoane după ei şi căutându-şi un loc de refugiu, dacă te rătăceai dincolo de traseele turistice dădeai peste câte-o zonă jerpelită s.a.m.d. Chestiile acestea erau la vedere, neascunse şi înţelegeai că Paradisul pe care îl experimentai venea cu problemuţele lui la pachet.


De fapt care era tărăşenia? În dictaturile Estice, binefacerile comunismului trebuiau să demonstreze că „omul nou” trăieşte deja pe o treaptă superioară, iar fericirea îi e inclusă în „fişa postului”. De-aici disperarea de a ascunde sărăcia. Ea, pur şi simplu, nu trebuia să existe deoarece simpla ei apariţie demonstra o eroare critică a sistemului, un eşec de neiertat. De partea cealaltă, sărăcia avea rol „concurenţial” sau didactic. Pe ăia nu-i interesa să ascundă sărăcia, ci din contră! Târlele de săraci pe care le vedeai îţi transmiteau subliminal că dacă ajungi să decazi pe scara socială, te poate aştepta inclusiv un asemenea destin. Iar ăsta era motorul adevărat al societăţii: frica de căderea în gol, de stradă, de frig.

Ce putem înţelege din exemplele date este că, dincolo de ideologii, societăţile încearcă să-şi ascundă cele mai mari tare cu care se confruntă. Ascunderea se face peste tot la fel: prin clamarea gălăgioasă a contrariului şi prin ascunderea realităţii. E un lucru important pe care trebuie să-l ţineţi minte atunci când evaluaţi critic o societate. Trebuie acordată o atenţie mărită propagandei sistemului şi a realităţilor de la baza societăţii, a acelor realităţi care transpar atunci când te uiţi mai atent.

Şi-acum să vedem care-i situaţia în lumea în care trăim, în „bucăţica noastră de alianţă”. Care-i subiectul favorit al propagandei? Păi, în primul rând, lupta anticorupţie. Asta se clamează peste tot, cu asta-şi umplu gura târlele de mâncători de rahat. Şi care-i situaţia de fapt, cea din teren? Totul pute a corupţie. Aproape nu mai poţi respira. De la mărunţişuri până la chestiunile babane. Serviciile secrete, aceşti vaşnici lucrători pe frontul occidental anticorupţie îşi rotunjesc veniturile din trafic ilegal de arme şi droguri. Care, desigur, n-au nicio legătură cu corupţia. Când se doreşte instaurarea sau reinstaurarea „normalităţii” într-o ţară se apelează la vechile furtişaguri vechi de când lumea. Vezi comisia de privatizare din Grecia compusă exclusiv din străini şi care are imunitate juridică. Vezi numeroasele intrări cu crampoanele ale finanţatorilor internaţionali care, în schimbul unui împrumut care-ţi este impus „pe la spate”, te obligă să eliberezi monopoluri importante unor mega-companii prietene. Iar exemplele pot continua la infinit.

O altă chestiune clamată este aceea a sănătăţii economice. Toţi occidentalii şi-au făcut un obicei din a-şi lăuda propria economie şi de a arunca rahat spre ceilalţi care, iată, de ani buni sunt pe marginea prăpastiei, aproape de căderea în haos. Deh, dacă am experienţa celuilalt regim pot să-mi amintesc retorica de-atunci cu iz de banc: „Societatea capitalistă se află pe marginea prăpastiei. Noi, societatea comunistă ne-am dovedit întotdeauna superioritatea şi de-aceea suntem cu un pas înaintea lor”.

De obicei, astfel de scheme devin cu atât mai obsesive cu cât societatea se îmbolnăveşte. Totul ajunge la paroxism atunci când structura societăţii în mod real e moartă, dar propagandistic pare invulnerabilă. Ăla e momentul limită, momentul în care totul se duce de râpă, se dărâmă şi sacrifică tot ce prinde-n cale. Sunteţi pregătiţi pentru el?