În spatele unei aparente majorităţi

O statistică seacă ne aruncă în faţă realitatea aparent tristă a faptului că 53% dintre români au încredere în Uniunea Europeană. E destul de trist să constaţi că, în ciuda ticăloşiilor care ni se fac, majoritatea populaţiei încă are încredere în călăi. Dacă mai punem în balanţă şi realitatea că media europeană a acestui indicator e de 43%, aproape că îţi vine să urli de dispreţ.


Românii, cei ţinuţi în subdezvoltare de către UE şi folosiţi strict ca piaţă experimentală de desfacere, sunt cei care au cea mai mare încredere în tiranii lor. Orice logică pare a scăpa acestei realităţi. Totuşi, cum poţi să fii atât de orb, cum poţi să nu faci nişte conexiuni simple?

La prima vedere aşa par a arăta lucrurile. Există însă o cu totul altă cheie de interpretare a acestor cifre seci. În primul rând trebuie înţeles de unde s-a plecat. În Eurobarometrul din 2004, România figura cu 76% în condiţiile în care media europeană era undeva la 50%. De-atunci până acum, media europeană s-a dus cu 7 puncte în jos, în timp ce cea autohtonă cu 23 puncte. Asta spune mult despre dinamica situaţiei. Probabil pufosul sondajelor(Mirel Palada) ar putea spune mai multe despre acest fenomen care mie mi se pare de erodare accelerată.

Aici sunt două direcţii de interpretare. Optimiştii pro europeni spun că dinamica e dată de tendinţa de „armonizare” cu trendul general al UE. Adicătelea, în momentul în care vom atinge media europeană, vom gravita pe-acolo prin jurul ei. Asta dacă nu cumva cifrele de-acum nu ne înscriu deja în această logică a gravitării în jurul mediei.

Cei mai de la firul ierbii, aşa cum sunt eu, constată că traseul românului de la pro-europenism la anti-europenism e unul diferit de logica celor care aruncă „teoria gravitaţiei” în faţă. În perioada premergătoare aderării la UE, românul a avut mai degrabă o atitudinea exaltat-isterică de adeziune. Aceasta cauzată fiind de publicitatea falsă şi agresivă a proiectului european. Ceea ce-a urmat(greutăţile economice, ignorarea abuzurilor dictatorului băsescu, retorica „întoarcerii portofelului” la abuzurile aşa-zisei justiţii, jaful practicat la lumina zilei s.a.m.d.) au condus o mare parte a românilor într-o zonă a radicalismului anti-european, imposibil de mişcat de-acolo. De cealaltă parte, „pro-europenii” au ca argument doar libera circulaţie a oamenilor şi îşi caută justificarea în veniturile celor care lucrează în străinătate, dar ignoră din ce în ce mai greu celălalt gunoi care vine la pachet cu aceste aşa-zis avantaje(progresism, migraţie, teorie geneder, etc). E o poziţie fragilă, dar fiind faptul că argumentele contra acestei migraţii a forţei de muncă sunt extrem de solide. Mare parte din subdezvoltarea ţării este cauzată şi de lipsa din ţară a unei importante componente dinamice a societăţii.

Ceea ce constat eu este că cei 47% de români sceptici la adresa UE fac parte, în majoritatea lor, dintr-un grup radical-eurosceptic, în timp ce cei 53% sunt pe o poziţie fragilă, mai degrabă de pendulare între scepticism şi optimism. Tendinţa clară a societăţii spre independenţă este compensată de aparatul represiv impus de UE prin refuzul - la nivel politic - a coagulării unei formaţiuni real-naţionaliste. Periodic posibilitatea unei formaţiuni naţionale este ori compromisă de partidele tradiţionale(vezi rolurile aşa-zis naţionaliste jucate de actorii politici de pe actuala scenă), ori manipulată prin înfiinţarea unor partide teleghidate care, imediat după euforia iniţială, adoptă linia globalist-proeuropeană. Totul desfăşurându-se sub privirile cerberilor aruncători de căcat ai mediei aservite.

Faptul că raportul de forţe este unul între moderaţii proeuropeni şi radicalii antieuropeni îmi spune că în curând raportul de forţe se va inversa dramatic, tabăra proeuropeană urmând a se restrânge în jurul radicalilor săi care oricum sunt undeva la mai puţin de 15% din populaţie(posibil sub 10%). Acela va fi momentul unei explozii dramatice la nivelul întregii societăţi.

Cum sunt totuşi la capitolul predicţiilor, dacă mă întrebaţi când se va produce switch-ul, cred că putem considera acest moment pe la mijlocul schimbării de putere din România. Teoretic, actuala majoritate parlamentară, prin continuarea jocului dublu, îşi va da duhul la următoarele alegeri care vor avea loc peste doi ani. Există însă posibilitatea ca acest lucru să se petreacă mai repede, printr-o lovitură parlamentară. Euforia iniţială generată de „schimbarea de paradigmă” va ţine aproximativ 1 an, după care ne vom confrunta cu un recul fără precedent al societăţii: posibile mişcări „inexplicabile” de stradă, distrugeri de bunuri, generalizarea „haiduciei” s.a.m.d. Confruntarea statului subteran care încă şi-atunci va învârti de butoane va fi însă imposibilă cu o majoritate radicalizată de peste 80% din populaţie. Chiar acum vă veţi afla pe o poziţie critică faţă de predicţie, reţineţi pentru viitor cele ce le-am spus acum. O să vedeţi că aşa va fi!