Venezuela ca o rană

O să încep cu începutul, cu realitatea din teren sau, mai bine spus, cu ceea ce văd cei din afară: Venezuela nu-i o ţară, ci o sondă. O sondă care extrage milioane şi milioane de barili dintr-un teren bogat în petrol şi care, întâmplător, e populat cu oameni. Dacă am elimina oamenii toată lumea ar fi mulţumită şi problema s-ar uita. Nu-i aşa că e simplu? Facem un genocid şi rezolvăm toate problemele. Unii spun că-i o glumă macabră, iar alţii spun că ar putea fi serios. Eu vă spun simplu: ăsta-i modul de interpretare pe care marile puteri l-au folosit de-a lungul istoriei. Un mod rudimentar, dar eficient.


Să ne întoarcem la Venezuela. Ce-avem acolo? Avem , în principal două clase sociale: elita şi masele. Elita deţine tot, masele mai nimic. Baronii petrolului şi-ar dori să le rămână tot, doar pământul e al lor. Masele ar vrea să trăiască. Dar trăitul lor le impactează celorlalţi profiturile. Iar pentru ca masele să trăiască decent, profiturile celorlalţi devin negative. Cam asta e realitatea.

Poate vă întrebaţi de ce e aşa. Simplu, acolo diavolul are o singură denumire, un singur blestem care aruncă întreaga ţară în haos: monoindustrializarea sau, mai bine spus, economia de sondă. E blestemul ţărilor aşa-zis bogate. Bogăţia lor e în resurse, dar acea bogăţie e rădăcina sărăciei lor. Să luăm un exemplu diametral opus: Singapore. O ţară fără resurse şi, culmea, fără pământ. Aproape că nu i-ai da nicio şansă de supravieţuire. Cu toate acestea nu doar că rezistă şi supravieţuieşte, ci o face pe picior mare. La fel şi Japonia şi o groază de alte ţări care n-au nici urme de resurse. Aşa ajungem la concluzia că sărăcia lor în resurse e rădăcina bunăstării şi a bogăţiei lor. Care nu-i obligatoriu adevărată, dar oricum, în general, se verifică.
Cu toate că l-am simpatizat pe Chavez, voi privi lucrurile strict obiectiv. Ceea ce-a făcut el a fost o redistribuire în condiţiile unui preţ mai mare al petrolului. Astfel, norodul a simţit o creştere în calitatea vieţii, iar elita şi-a menţinut venituri decente. Să nu uităm că marea realizare a lui Chavez a fost „repararea” dinţilor poporului. Imaginaţi-vă că Venezuela, din punct de vedere al sănătăţii stomatologice, stă mult mai bine decât orice ţară dezvoltată. Tratamentele sunt gratuite, iar cabinete stomatologice există chiar şi-n zonele rurale. O vreme, idealismul lui Chavez a funcţionat perfect, menţinându-se un echilibru social.

Probabil vă întrebaţi de ce nu funcţionează treburile în cazul lui Maduro. La urma urmei el n-a făcut altceva decât să urmeze linia lui Chavez. Şi-atunci? E simplu: a fost lovit de „variabilă”, mai precis de preţul petrolului. Chestiunea cu adevărat dificil de înţeles e că, la ora actuală, Venezuela se află într-o ecuaţie imposibilă: nici elita nu mai are bani(a se citi profituri) şi nici masele. Redistribuirea pe care Maduro o aplică exact ca Chavez pur şi simplu nu mai funcţionează: masele fac foamea, elita urlă că „vine cu bani de-acasă”.

În general, aceste situaţii de criză generează revolte. Revolte al căror motor nu-i vreo soluţie de care oricare dintre părţi nu vrea să ţină seama ci, culmea, speranţa, iluzia că ar exista vreo soluţie. În acest fel se dărâmă ţările. Propaganda îşi turează motoarele, prostimea crede, elita are interes şi, în final, cel desemnat ca fiind „tiranul” o sfârşeşte în faţa plutonului de execuţie. Prostimea se simte răzbunată, elita aşişderea. Iar după „marea petrecere” dată în cinstea omorârii tiranului situaţia e identică. Apar însă binefăcătorii, denumiţi generic „marea finanţă”. Ei sunt băieţi finuţi şi vin doar ca să-ţi atragă atenţia că prostimea moare de foame şi-ar fi cazul să faci ceva pentru a nu avea situaţia tiranului. Dar ce să faci? Ia-le mâncare!, vor spune ei binevoitori. Le-am lua, spun factorii politici, dar n-avem cu ce! E simplu, vă dăm noi bani!, vor rosti băieţii finuţi îmbrăcaţi la patru ace.

Aţi recunoscut probabil scenariul. L-am simţit şi noi pe pielea noastră, la fel cum îl vor simţi şi venezuelenii. În perioada de după Maduro vor consuma pe credit, după care băieţii la costum se vor întoarce şi vor spune că e „stop joc”. Nu e sustenabilă situaţia. Iar autorităţile, ameninţate cu soarta fostului tiran, vor scuipa în sân. Şi tot „băieţii veseli” le vor da soluţia: privatizarea. Aşa petrolul se va muta încet şi sigur din mâna elitelor, în mâna mafioţilor internaţionali.

Lucrurile sunt simple, de-a dreptul banale. Venezuela e acum un animal hăituit, mâncat de luptele intestine. Tragedia sa e că urmează să fie măcelărită de „binefăcătorul american”, bucuros că se poate juca cu o pradă facilă după ce-a tot încasat-o în Orient. Iar petrolul ieftin al Venezuelei îşi găseşte atât de bine scopul final în industria americană, încât „descălecarea” yankeilor devine aproape firească. Ceea ce vedem acum e flexarea muşchilor propagandei. Urmează ori revoluţia, ori războiul de eliberare. Indiferent de soluţie, perdanţii vor fi aceiaşi, adică venezuelenii.

Maduro trage speranţe la Rusia sau China. Sunt speranţe deşarte. Nici dracu nu-şi bagă nasul acolo întrucât, conform doctrinei multipolare, acolo e sfera de influenţă a puterii regionale americane. Cel mai bine pentru Maduro ar fi să-şi găsească o cale de scăpare, un coridor de fugă sau o negociere a capitulării. Care, şi-acesta, e practic imposibilă. Probabil lui va rămâne doar martirajul.

Aceasta e ţara. Sunt similarităţi teribile cu noi, mai ales în ceea ce priveşte resursele. Să nu uităm că două războaie mondiale s-au făcut cu petrolul nostru. Şi resurse tot mai sunt. Probabil vă întrebaţi care-ar fi soluţia? Există oare o soluţie? Teoretic da, practic ea ţine de oameni, iar când oamenilor le e foame e imposibil să se pună la masă. Să facem totuşi un gest şi să vedem situaţia. Când 95% din exporturile tale sunt reprezentate de petrol, e clar că ai o problemă. E bârna din ochi pe care nu şi-o văd. În mod normal statul ar trebui să penalizeze exportul de petrol şi să încurajeze alte exporturi. Agricultura e o problemă deoarece ţara nu-şi este sieşi suficientă. De-aici problemele alimentare. Pute de la o poştă a management dezastruos al intereselor naţionale. Dacă nu reuşeşti să-ţi asiguri mâncarea eşti condamnat la dezastru. În cifre devine şi mai relevantă situaţia: cei 3% din PIB care revin agriculturii sunt realizaţi cu 10% din forţa de muncă a ţării. Se vede de la o poştă că-i vorba de subdezvoltare. În mod normal, în Venezuela, agricultura ar putea să sară lejer la 25-30% din PIB. Cum? Doar prin subvenţii deştept direcţionate de către stat. Exemplul cel mai relevant este cel al Rusiei lui Putin: când a simţit că nu mai merge treaba cu importul, a virat-o către formarea propriei infrastructuri agricole. Nu a făcut el(a se citi statul), ci le-a dat posibilitatea investitorilor să ia iniţiativa. La fel ar putea sta treburile şi-n Venezuela. Doar că toţi ochii se concentrează pe petrol în loc să vadă ţara în ansamblu.

Agricultura e doar un exemplu. Pornind de la bază - de la materia primă - se pot face lanţuri economice întregi doar prin direcţionări de subvenţii având ca efect impulsionarea investiţiilor. Iar în momentul în care ai lanţuri economice complete(cu alte cuvinte atunci când controlezi totul de la materie primă la produs finit) ai întregul beneficiu. Ca să înţelegem când avem de-a face cu un lanţ economic şi când nu, e suficient să ne uităm tot la noi. De ani de zile se dau facilităţi pentru programatori. Asta a atras aici o groază de false investiţii, în special de tip „call center” sau outsourcing. Sunt firimituri! În mod normal ar trebui să se meargă pe impulsionarea în direcţia formării unui întreg lanţ economic. Aş impulsiona firmele care obţin profit din soluţii, vândute direct către utilizatorul final. Aşadar, aş da facilităţi către Bitdefender sau UiPath, nu lui Gigel care face outsourcing.

Ştiu, mulţi vor spune că e simplu în teorie, dar greu în practică. Dar oare nu-i mai grea situaţia de sclavagizare care deja se întrevede în Venezuela? Nu e mai grea pierderea tuturor resurselor pe un preţ infim? Uitaţi-vă la noi: am dat resursele pentru apartenenţa la UE, la această mega-sugativă care ne lasă pe zi ce trece cu din ce în ce mai puţin. E bine că forţa activă de muncă merge şi contribuie atât la economiile vestice, contribuind la schemele de sănătate şi de pensii de-acolo, în timp ce aici nu mai găseşti oameni pentru muncile de bază? E bine că „soluţia” care ne vine tot pe linia UE este cea de „import de populaţie”?


Din păcate Venezuela va cădea. Interesele şi presiunile sunt prea mari şi doar un noroc istoric ar putea-o scăpa. Dar şi-aşa, în condiţiile în care factorii de decizie se vor concentra strict pe petrol, sărăcia va fi garantată.