De ce îmbătrânesc chinezii?

De ceva timp în China a început să se discute extrem de puternic despre prăbuşirea natalităţii. Problemele rezultate din realitatea în care se află acum ţara vor fi multiple. O populaţie îmbătrânită nu mai poate face faţă provocărilor viitorului, iar problemele demografice deja încep să se vadă. 

Mulţi arată către problema legislativă a „copilului unic”. Uită însă că legislaţia referitoare la copilul unic a fost adoptată în 1978, pentru aplicabilitate începând cu 1979. Pe scurt, legislaţia copilului unic prevedea amenzi şi alte penalizări materiale(de exemplu tăierea sporurilor, blocarea accesului în structurile PCC, etc.) pentru familiile care au mai mult de un copil. Cei care arată cu degetul uită însă realitatea acelei politici, anume că ea s-a făcut simţită doar până în 1983. Între 1983 şi 1988(vezi graficul), natalitatea în China a crescut, în ciuda politicii respective. Partea frumoasă abia acum vine deoarece, după 1988, începe un declin puternic al populaţiei Chinei, ajungându-se în prezent la o rată a natalităşii de peste două ori mai mică(de la 24.7‱ la 10.9‱).

Îndrăznesc în materialul de faţă să fac o afirmaţie oarecum şocantă, anume că politicile demografice ale Chinei n-au avut niciun efect real, fiind doar consumatoare inutile de resurse. Într-adevăr, mi se va reaminti că încă din anii 50 chinezii luptă cu natalitatea, că atunci s-a început de la o rată de aproape 50‱ şi că înainte de politica unicului copil a fost aşa numita politică wan, xi, shao(mai târziu, mai de durată, mai puţin). Rezultă pentru unii că politicienii au ajuns la nefasta performanţă de a le fi imprimat chinezilor un instinct de a nu se mai înmulţi, astfel încât acum îi loveşte povestea asta. 

Privind însă statisticile, înţelegem altceva. Japonia(vezi graficul) avea în 1950 o rată a natalităţii de aproape 27‱. Până în 1964, rata natalităţii a căzut la 17.5‱! Între 1964 şi 1973, rata natalităţii creşte(vezi graficul), ajungându-se la aproape 19‱, iar de atunci s-a redus continuu, ajungând la 7.1‱ în prezent. Ce e interesant e faptul că, dacă păstrăm „distanţa de timp” de 34 de ani de la vârful de natalitate local, obţinem o diferenţă de natalitate aproape identică cu cea din China(2.19‱ în Japonia faţă de 2.2‱ în China)! E remarcabil întrucât Japonia n-a avut niciun fel de politică de descurajare a natalităţii, iar graficele celor două ţări par copiate la indigo. Chiar şi perioada de dinainte de declinul definitiv seamănă atât ca dinamică, dar şi ca perioadă de timp(14 ani în Japonia faţă de 9 ani în China). 

De fapt, explicaţia pe care o văd e cu totul alta. Atât în China cât şi în Japonia, perioada de maxim local de dinainte de căderea definitivă ţine mai degrabă de perioada de accelerare a boom-ului industrial. Fix între anii în care au existat acele tipare evidenţiate în grafice corespund unei accelerări economice „ieşite din tipar”. Astfel, după un vârf local în natalitate, în ciuda creşterii economice vibrante, natalitatea se prăbuşeşte. De ce? După cum remarcaţi nu există absolut nicio legătură cu factorul legislativ şi de aceea constatăm că, în China, în ciuda reatragerii politicii unicului copil din anumite zone, de fapt se obţine efectul contrar. 

Ipoteza pe care-o am - şi care cred că e corectă - este că avem de-a face cu o altă forţă care efectiv a paralizat natalitatea. Atât în cazul Japoniei cât şi în cazul Chinei, avansul economic a venit la pachet cu un avans tehnologic în viaţa individului. Cererea din ce în ce mai mare de creştere a confortului vine la pachet cu o groază de electronică a cărei finalitate - dincolo de confort - este alienarea. În plus, mediul electronic ocupă din ce în ce mai mult din timpul individului. 

Ştiaţi că un procent imens(de aproape 80%) al tinerilor japonezi sunt dependenţi de fenomenul Otome? Otome denmeşte un stil interactiv de jocuri-poveşti al căror obiectiv este cuplarea unui carcater cu un alt caracter. De-aici s-a sărit la jocurile în care se ajunge la cucerirea de către jucător a caracterului, iar de-aici la o relaţie pe termen lung cu caracterul electronic. Un număr covârşitor de tineri japonezi sunt dependenţi de „întâlnirile” cu caracterul virtual. Asta răreşte teribil întâlnirile reale şi atomizează indivizii. 

De asemenea, un fenomen premergător virtualizării, care de altfel a făcut tranziţia către asta, este cel al efeminării bărbaţilor. Fix asta s-a văzut imediat după boom-ul economic japonez şi acelaşi lucru s-a remarcat şi-n China. Îl vedem şi pe la noi: bărbaţi care poartă colanţi caraghioşi, care ocupă saloanele cosmetice ale femeilor s.a.m.d. O amică îmi spunea că trebuie să se programeze cu mult mai mult timp înainte la cosmeticiana ei deoarece în ultima perioadă sunt foarte mulţi bărbaţi. E un fenomen natural, care precede imbecilizarea totală. În Europa şi-n SUA, locul caracterului virtual cu care să ai relaţii este luat de industria pornografică. 

Reîntorcându-ne la Asia, constatăm un fenomen asemănător în China. De altfel, cerberii PCC, observând  gravele probleme generate de efeminarea excesivă, au lansat un program de eliminare a acestei mode. Astfel, peste noapte, din programele TV şi treptat şi de pe reţelele de socializare, au dispărut figurile efeminate. Va rezolva oare asta problema? Aiurea. Diavolul cu care se bat chinezii este mult mai mare şi, cel mai probabil, doar dacă vor inversa politica unicului copil, în sensul în care vor fi penalizaţi cei care au mai puţin de doi copii, vor rezolva ceva.

Îmbătrânirea populaţiei este, peste tot în lume, o consecinţă a alienării omului faţă de tehnică. Asta-i lecţia pe care trebuie să o înţelegem: natalitatea scăzută se manifestă acolo unde nivelul sistemului tehnic a cucerit deja o cantitate mare din realitate. Astfel tehnica îl face pe om din ce în ce mai neputincios. Şi e normal să fie aşa: intrând într-un univers artificial, oamenii  nu mai au cum să găsească ieşirea.