Două istorii extrem de puțin cunoscute(1)

Dacă nu treci prin Salonic la modul superficial - așa cum face marea majoritate a turiștilor grăbiți „să bifeze” - te-ai putea abate pe strada Archeologikou Mousiou, la numărul 30(stația de metrou Efkleidis), acolo unde se află un ciudat monument arhitectonic eclectic, pe numele său Yeni Cami/Yeni Mosque/Noua Moschee. Când vezi clădirea, realizezi că te afli în fața unui eclectism straniu, care te trimite în diverse direcții. Pe de o parte ai impresia că te-ai teleportat în Andaluzia, dar nu știi exact dacă e o sinagogă sau o moschee. Ochiul exersat va distinge modul discret în care geometria sacră islamică a fost „puțin deviată” astfel încât să ajugă pe alocuri să formeze o stele ale lui David. N-ai să găsești nicăieri în lume ceva similar, iar dacă vei avea răbdarea să citești rândurile care urmează vei conștientiza că acel loc este centrul unei istorii pe cât de fabuloase pe atât de bine ascunsă, care ar putea pune sub semnul întrebării legitimitatea unor întregi țări. Dar s-o luăm cu începutul.

În anul de grație 1626, în Smirna(actualul Izmir), Imperiul Otoman, se năștea Sabbatai Zevi, fiu al unui negustor prosper. A venit pe lume în cea de-a patra sau a cincea generație de evrei născuți în Imperiul Otoman, descendenți ai sefarzilor izgoniți din Spania după Reconquista. Mulți se întreabă inclusiv acum ce-o fi fost în capul lui Baiazid al II-lea atunci când a strămutat practic populația sefardă din sudul Spaniei în imperiul său. E o întrebare superficială. Dincolo de legendara știință a afacerilor, Sefarzii au dus Imperiul Otoman la un alt nivel tehnologic și cultural. Aproape instantaneu Imperiul și-a făcut un upgrade major în ceea ce privește tehnicile de turnare a tunurilor și de fabricare a prafului de pușcă. În 1493 apare prima tipografie din Imperiu, investiție a unor evrei sefarzi din Istanbul. De asemenea, medicina capătă un nou imbold, cunoscute fiind avansurile acestei științe în Anzaluzia maură. Să vă mai spun că din acel moment majoritatea medicilor sultanului au fost evrei sefarzi? Și, nu în ultimul rând, ca imperiu în expansiune, otomanii duceau lipsa unei clase coerente de comercianți. Evreii sefarzi au venit nu doar cu știința business-ului, ci și cu întreaga rețea comercială pe care o aveau, cu legăturile lor, contribuind rapid la creșterea economică a Imperiului, la procese rapide de urbanizare și la creșterea clasei meșteșugărești. Glumind la adresa lui Ferdinand al Spaniei, sultanul spunea: „Voi îl numiți pe Ferdinand un rege înțelept, el care și-a sărăcit propria țară pentru a o îmbogăți pe a mea?”.

Revenind la Sabbatai Zevi, avem de-a face cu o teribilă controversă în ceea ce-l privește. Știm bine că a avut parte de o educație sefardă, dar numele „Zevi” sugerează rădăcini așkenaze sau romaniote la bază. Știm că a fost un student strălucit al Talmudului și Cabalei, că a șocat comunitatea din Smirna cu comportamentul său care celor din vremea de azi le sugerează mai mult decât transparent existența unei tulburări bipolare. Acolo, la Smirna, în 1648, Sabbatai Zevi se proclamă pentru prima dată Mesia, dar comunitatea locală, cunoscându-l, l-a expulzat. Doar că, în 1665, Sabbatai Zevi are parte de un eveniment care avea să-i schimbe destinul: întâlnirea cu Nathan din Gaza. Fără această întâlnire, Sabbatai Zevi ar fi rămas un rabbi nebun, nebăgat în seamă de mai nimeni. Nathan era un tânăr intelectual respectat, care a văzut în stările fluctuante ale lui Sabbatai nu o boală, ci o dovadă a sfințeniei. Astfel i-a justificat „păcatele”(încălcările repetate ale legii) ca fiind necesare pentru a coborî în „tărâmul răului” și „a elibera scânteile divine captive acolo”. Convins că el va fi profetul, Nathan a trimis scrisori în toate comunitățile evreiești din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, anunțând că Mesia a sosit.

Comunitatea evreiască era în așteptarea unei minuni și asta a făcut ca anunțul unui intelectual precum Nathan din Gaza să fie scurtcircuitul declanșator al speranțelor. Unii oameni erau atât de convinși de ceea ce avea să se întâmple încât ajunseseră să cadă în transă pe stradă, profețind despre cum vor fi luați pe nori și duși la Ierusalim. Ba unii evrei bogați și-au vândut afacerile pentru a putea să-și ia cu ei facil averile, în timpul „marelui transport pe nori”. 

Iată atmosfera în care se intră în anul de grație 1666: anul blestemat, „al fiarei” pentru creștini și anul speranței pentru adepții lui Sabbatai Zevi. Acesta, convins de misiunea sa, pornește către Constantinopol pentru a-l detrona simbolic pe Sultan. În mod evident, e arestat imediat punându-i-se în față două alternative: ori se convertește la Islam, ori moare. Iar „Mesia Sabbatai Zevi” alege să se convertească, șocând efectiv lumea evreiască. Cel în care-și puseseră speranța atâția evrei era cel care-i trădase. 

Nathan din Gaza a justificat convertirea la fel cum îi justificase încălcările legii sfinte(de neacceptat în comunitatea iudaică). A susținut că Mesia trebuia să îndeplinească cea mai grea misiune, anume aceea de a coboarî personal în inima întunericului(Islamul, în viziunea lor de atunci) pentru a elibera ultimele scântei captive. Convertirea nu era văzută ca un abandon al credinței, ci ca o misiune de spionaj spiritual deoarece Mesia trebuia să „se îmbrace” în hainele dușmanului pentru a-l distruge din interior(atenție aici!).

După convertire, Sultanul Mehmed al IV-lea l-a numit pe Sabbatai „Kapıcıbaşı”(adică paznic al porților palatului), oferindu-i o pensie generoasă. Departe de a fi un musulman devotat, Sabbatai a profitat de poziția sa pentru a-și păstra influența asupra celor care-i rămăseseră devotați: le spunea adepților săi că Islamul este doar o „manta” exterioară. Împreună cu un grup de aproximativ 300 de familii care l-au urmat în convertire, a început să practice un amestec de ritualuri cabalistice și islamice. Se ruga în moschei, dar noaptea se întâlnea cu discipolii săi pentru a cânta psalmi și a celebra sărbători evreiești modificate. Această „duplicitate sacră” a devenit fundamentul identității Dönmeh. În realitate, Sabbatai Zevi încălca normele ambelor religii, a introdus sărbători noi, precum „Sărbătoarea Mielului” și a proclamat că, din moment ce lumea a fost mântuită de el, vechile norme morale au picat. 

În 1673, oamenii Sultanului l-au prins pe Sabbatai Zevi cântând psalmi ebraici împreună cu adepții săi și așa s-a ales cu exilul în cel mai îndepărtat punct de-atunci, în Dulcingo(astăzi Ulcinj, în Muntenegru). Sabbatai moare după trei ani, la vârsta de 50 de ani, chiar în ziua sărbătorii evreiești de Yom Kippur(Ziua Ispășirii). Nu se știu cauzele morții, dar cel mai probabil a fost vorba de sănătatea sa precară, accentuată de depresia care i se manifesta din ce în ce mai violent. Adepții săi au considerat că nu a murit, ci a intrat în „ocultare”. Nu vă sună similar morții lui Rebbe, Menachem Mendel Schneerson?

Însă mișcarea formată de el, Dönmeh, a continuat în forță după moartea sa, dar în urma unei profunde transformări. Dintr-o sectă mesianică zgomotoasă s-a transformat într-o societate secretă în toată regula. Membrii săi se căsătoreau doar între ei, având un comportament duplicitar, după învățăturile mentorului lor: musulmani în exterior, evrei în interior. În secolul al XVIII-lea, în Dönmeh are loc o schismă, apărând trei aripi ale sale: Isyaklar(Iacobiții, cei mai conservatoriți legați direct de primii convertiți), Karakașlar(radicalii care susțineau Baruchya Russo era reîncarnarea lui Zevi și care aveau o interpretare mai radicală a misticii) și Kapancılar(formată dion elita comercială mai liberală,deschisă spre ideile iluministe europene mai devreme decât restul populației).

Kapancılar este aripa Dönmeh care s-a dezvoltat cel mai mult, câștigând o influență teribilă ca efect al puterii sale economice. A intrat profund în societatea turcă prin intermediul mișcărilor masonice, unele fondate chiar de membrii Dönmeh. Aceste medii au fost foarte importante deoarece au format o osatură secretă care, în final, a prăbușit Imperiul Otoman. În 1908, la Salonic, centrul mișcării Dönmeh, apare organizația Comitetul Unității și Progresului(cunoscută ca Junii Turci), mișcare care dorea limitarea puterii Sultanului și constituționalismul. Liderii Junilor Turci proveneau ori direct din Dönmeh, ori din loje masonice ale membrilor Dönmeh. De exemplu, Mehmed Cavit Bey, care a devenit Ministru de Finanțe al Imperiului, este cel mai faimos exemplu de lider de origine Dönmeh din acea epocă.

Și acum venim cu bomba. Cel care a ridicat Turcia modernă pe ruinele Imperiului Otoman, dar și cel care a pus capăt Califatului și cel care prectic a desființat Islamul în Turcia a fost Mustafa Kemal, cunoscut acum cu numele Atatürk. În vremea sa s-au pus bazele statului secular, religia  afost aruncată în periferie și sunt cunoscute agresiunile față de cele mai spirituale mișcări din Islam(Sufi, de exemplu). Mustafa Kemal s-a născut la Salonic și, dacă veți avea curiozitatea să vă plimbați pe strada Apostolou Pavlou(zona fostului cartier Koca Kasım Paşa), veți da nas în nas cu casa memorială a lui Mustafa Kemal(actualmente Consulatul Turciei în Salonic). Ceea ce probabil nu știți este că, istoric, acel cartier era zona rezidențială preferată de elitele musulmane și de comunitatea Dönmeh din Salonic. Mai mult, casa lui Atatürk era situată foarte aproape de instituțiile și reședințele cheie ale elitei sabatane(Dönmeh). 

Însă nu casa este marea problemă, ci un element mult mai evident care ne demonstrează cumva că micul Mustafa de atunci era de fapt Dönmeh: școala pe crae a absolvit-o. Tatăl său, Ali Rıza Efendi, a insistat ca micul Mustafa să meargă la școala privată condusă de Şemsi Efendi(născut Simon Zevi), un membru proeminent al comunității Dönmeh. Respectiva școală era considerată revoluționară pentru acea vreme deoarece acolo se predau matematicile, științe și limbi străine, folosind metode pedagogice moderne. Această educație primită într-un mediu profund influențat de spiritul Dönmeh se consideră că a pus bazele gândirii sale seculariste de mai târziu.

Dacă ne-am apuca să luăm la puricat întreg aparatul lui Atatürk vom constata că o mare parte a a acestuia este compusă din personalități aparținând Dönmeh. Așa ceva nu poate fi deloc întâmplător. Însă, mai e o „atingere” explozivă care face ca subiectul „întemeietorului statului turc” să fie unul tabu deoarece, dacă cineva are puterea să vadă realitatea în ochi, va înțelege că probabilitatea cea mai mare e aceea ca Atatürk să fie de fapt ucigașul turcilor, nu tatăl lor.

Eșistă legături de netăgăduit între Dönmeh și Eteria(Filiki Eteria), mișcarea de eliberare a grecilor. Atât membrii Dönmeh, cât și liderii Eteriei erau influențați de ideile Iluminismului și, ulterior, de modelul Revoluției Franceze. Ambele grupuri doreau o reformă a sistemului opresiv otoman. Salonicul a fost nucleul mișcării Dönmeh, dar și un centru major pentru Eterie. Este documentat faptul că unii membri ai elitei Dönmeh au susținut discret mișcările liberale din Balcani, deoarece acestea slăbeau structura conservatoare a Califatului, care îi privea cu suspiciune. Mulți membri Dönmeh, așa cum s-a arătat anterior, s-au alăturat sau au fondat loji masonice din Salonic și Istanbul. În același timp, mulți lideri ai Eteriei(inclusiv Alexandru Ipsilanti) erau masoni. Lojile au servit drept "spațiu neutru" unde aceste grupuri puteau interacționa și schimba idei revoluționare fără a fi blocați de barierele religioase stricte.

Aveți acum toate elementele necesare pentru a vă întreba ce-a fost cu acest misterios Sabbatai Zevi? A fost doar un nebun sau chiar s-a infiltrat în Islam pentru a distruge Imperiul. Sultanul l-a arestat, nelăsându-l să-l destituie simbolic, iar mișcarea lui Sabbatai Zevi a fost cea care a alungat definitiv Sultanul din lumea aceasta. A fost o conspirație, un model de ceea ce unii numesc „răzbunare evreiască” sau totul ține de spiritul vremurilor întrucât nu doar acolo totul s-a schimbat radical, ci în toată lumea. Ei bine, vă las să digerați acest episod practic necunoscut al istoriei promițându-vă continuarea cu un alt episod la fel de necunoscut. Atât vă mai spun înainte, anume că ideile Dönmeh au pătruns și în Principatele Române, dar nu au legătură cu episodul de față, ci cu cel care urmează.