Paradisul pierdut

Am văzut ieri, pe Youtube, un soi de podcast-interviu cu Radu Mazăre. Da, acel Radu Mazăre. Puteți să-i spuneți cum vreți. Din punctul meu de vedere a fost un golan, în sensul bun al cuvântului. Mazăre a scos Constanța și Mamaia din anonimat. De la el, totul merge într-un dezastru absolut. A fost condamnat pentru că a îndrăznit să construiască cele mai ieftine case din România pentru amărâți. Acolo a găsit corupția DNA-ul baragladinei Koveși. Poți spune foarte multe despre Mazăre, sunt unii care încă îl urăsc, dar nu poți să spui că nu și-a lăsat amprenta. El era viu, stârnea emoții și provoca discuții, controverse, luați-le cum vreți. Însă, sub nicio formă nu era un căcănar așa cum e întreaga clasă politică actuală.

Mi-am permis să-l laud pentru că Mazăre nu mai reprezintă nicio miză. A șters-o din România după ce cretinii l-au băgat la bulău. Și-a ispășit condamnarea și gata, s-a dus învârtindu-se. Unde? În Madagascar. Ăla pe care unii îl știu doar din desene animate. Și-a făcut niște facilități de cazare și trăiește din asta. Absolut simplu, absolut normal, uitând cu totul de nebunia și mizeria de aici.

Interviul pe care l-am văzut areară nu are nimic special. E un Sorin Roșca Stănescu destul de leșinat și fără vlagă, alături de cel care face emisiunea, un tip care mi s-a părut cam șters și pe care n-am avut onoarea să-l cunosc până acum. Teoretic, era un întreg setup pentru o chestie însăilată și banală. Inclusiv Mazăre nu mai era același cu care eram obișnuiți: expansiv, cu opinii radicale, luptător. Aiurea, era un Mazăre aproape casnic, așa cum nu v-ați fi așteptat să-l vedeți. Și-atunci ce ar fi atât de special?

Ei bine, din punctul meu de vedere emisiunea a fost fabuloasă. Mazăre era așa cum vi l-am descris dintr-un motiv simplu: nu avea nimic de demonstrat. Exact ca omul care se simte bine-n pielea sa, mulțumit și împlinit. Când ajungi la nivelul ăsta, nu mai ai nimic de arătat, nu te interesează să le arăți celorlalți ceva: îți ești suficient și gata. Dar ce e atât de special? El trăiește acolo în proximitatea unor oameni pe care-i învață să-și taie unghiile, să spele geamurile, să respecte minimele reguli de igienă. Copilul lui a ajuns să se sperie când vede oameni albi, întrucât stă înconjurat de negri. Oamenii de-acolo trăiesc într-un soi de bordeie la care nu au nici măcar ferestre. Pentru că geamurile de sticlă nu există. Ce poate fi atât de special? Și, mai ales, cum poți fi fericit?

Aici e marele secret. Acolo e fericirea. Eu n-o pot spune atât de convingător pe cât o spune el. Te-ai gândit vreodată cum ar fi posibilă fericirea într-o zonă în care n-ai nimic din ceea ce numești „civilizație”? Fără „structuri”, fără „specialiști”, fără întreaga infrastructură pentru care ne batem unii cu ceilalți ca chiorii? Se tăvălesc niște idioți pe jos c-au deviat ucrainenii o dronă la noi, în timp ce acolo ăia n-au habar că există noțiunea de dronă. Cum să fie fericire undeva unde n-ai nevoie nici de haine întrucât o pereche de pantaloni scurți și un tricou își sunt suficiente tot anul? Acolo unde unul merge în ocean, prinde doi pești și-apoi două-trei zile nu mai face nimic altceva decât să se uite la cer și să zâmbească.

Acea fericire naivă ne-a fost furată și distrusă. O aveam și noi cumva prin zorii Revoluției. Eram săraci lipiți, dar aveam speranță că va veni fericirea, cu toate că fericirea era deja cu noi. Ne simțeam bine cu noi, iar faptul că mai intra câte-un blug sau o pungă de Bonibon, era fericirea supremă. Mâncam mâncare sănătoasă și-aveam tot ce ne trebuie. „Da, bă, dar n-aveai cinici mașini la trei oameni” - vor sări idioții. Și ce contează? Mazăre a rezumat-o cât se poate de simplu: „Dacă ești CEO-ul unei multinaționale și învârți banii cu furca, te bucuri că ți-ai luat ultimul model de Mercedes. Cât durează bucuria aia? Două zile, trei zile, o lună? Și ce contează asta dacă ești căptușit de boli de tot soiul, de diabet, boli cardiovasculare s.a.m.d.”. Dădea exemplu cu un nene de-acolo care era ghid pentru niște trasee. Ducea turiștii să vadă panorama insulei. O nemțoaică abia ieșită la pensie, care abia a ajuns la captul traseului în trei ore, gâfâind, se mira cum de ghidul ăla are 80 de ani și face cu ușurință câteva tururi pe zi, arătând mult mai tânăr decât ea. 

Am văzut muncitorii lui Mazăre cum spărgeau la beton râzând. Muzguriți cu praf, râdeau unii de ceilalți. Munceau râzând. Unde ai mai văzut asta în ultimii 36 de ani? Ai văzut altceva decât încrâncenare și zâmbetul fals sau răspunsul care-a ajuns să mă exaspereze, acel „Cu drag!” când spui „mulțumesc”! De ce e excepțional clipul? Pentru că ne arată în ce lume falsă trăim și care e miza absurdă pentru care luptăm. Avem impresia că trăim fabulos și că ar fi și mai fabulos dacă am câștiga mai mulți bani. Și-așa ajungem să tragem precum boii la jug. Ce primește boul după ce trage plugul? Niște paie, adică aceeași mâncare pe care ar fi păscut-o liber, fără să muncească. Ce primești tu după ce tragi exact ca boul? Aceleași paie - dar artificiale și pline de chimicale - și, în plus, iluzii. Ai impresia că vei fi fericit atunci când îți vei face o casă care să se învârtă după soare, uitând că rolul casei este acela de a-ți asigura un pat, o masă și căldură atunci când e frig afară. Uităm că e suficient să te hrănești, nu să mănânci și să ajungi o balenă pământeană. Și uite-așa ne sunt furate viețile.

Mai remarca Mazăre cum îi piuiau notificările lui Sorin Roșca Stănescu, de fiecare dată când era o știre nouă. „Eu am uitat chestia asta care te tâmpește” - spunea el. Și chiar așa e! TOTUL TE TÂMPEȘTE! La ce bun că știm ce s-a întâmplat la mii de kilometri distanță de noi în condițiile în care n-avem habar că ne-a fătat pisica sau că a mai crescut o buruiană, undeva în fundul curții. Intrăm cu ochii într-un telefon din care nu mai ieșim. 

Inclusiv acum, stând să mă citești, nu faci altceva decât să-ți iei o haltă între alte „evenimente” care ți-au ciripit sau îți vor ciripi din zona de notificări. E un semn al goliciunii. Te-ai gândit oare cât timp ai avut pentru tine ieri sau alaltăieri, săptămâna care a trecut, luna, anul, cincinalul? Viața ta de până acum, când ți-ai alocat-o ție și nu iluziei că „suferi acum ca să-ți fie bine mai târziu”? Dacă ești bătrân, înțelege că ți-ai prăpădit aiurea tinerețea și încearcă să vezi ce mai poate fi făcut pentru a-ți mai rezerva cât ți-a rămas ție, doar ție. Dacă ești tânăr și cu capul pe umeri, înțelege că aceste rânduri sunt cele mai importante din viața ta! Nu-s străbătute de o înțelepciune adâncă, dar îți arată cât de ușor îți pierzi zilele. 

Nu știm bine care-i rolul nostru pe Pământ. Putem avea bănuieli sau intuiții. Însă ceea ce pot să vă spun este că mereu, de-a lungul timpului, a fost la fel: unii au vrut să fure zilele altora. De ce? Mi-e greu să spun și absolut imposibil să înțeleg întrucât „hoții de viață” ajung să trăiască cele mai mizerabile evenimente. V-a încercat depresia, ați simțit că vă sufocați fără să aveți nicio problemă fizică? Înseamnă că ați intrat în cercul absurd în care unii își fură zilele celorlalți, fără ca, la final, cineva să aibă ceva de câștigat. Oamenii ăia din Madagascar, așa proști cum îi categorisim noi, sunt fericiți pentru că nu fură zilele nimănui. Și de aceea sunt grupați în comunități închegate, în care se iubesc sincer unii pe ceilalți. Te-ai întrebat de ce ești atât de însingurat? Ori din vinovăție, pentru că ai furat zilele altuia, ori din frică de a nu-ți fi furate zilele. Și totul pentru mână iluzorie de bani.

Mi-a adus oxigen acel clip pentru că am înțeles de ce mergem atât de adânc și iremediabil în jos. Ne iluzionăm că trăim în cea mai bună perioadă a istoriei, fără să înțelegem mlaștina mizerabilă în care ne scufundăm zi de zi. Clipul, repet, e fabulos. Așa că, dacă ești tânăr, lasă de-o parte ambițiile absurde. Am fost de câteva ori în viața asta printre cei mai mari, m-am iluzionat așa cum o faci tu acum și, în afara câtorva secunde de bucurie, m-am întors în mizerie. 

În clipele acestea îmi vine în gând un personaj pe care l-am întâlnit întâmplător. Era dintre „cei puternici”, așa cum n-am fost niciodată, dar mi-aș fi dorit să fiu. Ce înseamnă cei puternici? O să vă spun că atunci când a avut nevoie a amânat decolarea unui avion cu o oră. Sau că a mers cu o hârtie și a spus: „asta trebuie adoptată până la finalul lunii”. Și s-a adoptat. Fără discuții. Un om puternic și fericit, ați spune. A picat precum o frunză pe la 55 de ani, cu toate că era îngrijit de cei mai buni medici. Inima i-a cedat, iar ambulanța sosită cu prioritate maximă a putut doar să constate decesul. Câte zile mâncase de la alții și ce s-a ales? Ce-a realizat? O bucată imensă de gazon impecabil, unde-i plăcea să-și bea cafeaua? E aceeași cafea pe care amărâtul o bea într-o garsonieră, doar că în cazul lui era o cafea plătită cu infinit mai mulți bani. Luați exemplul ăsta. Sau, dacă vreți exemple cu adevărat celebre, uitați-vă la viețile reale ale vedetelor la care, ca tineri, visați: Elvis, Michael Jackson, Whitney Huston etc. Sunt câteva nume care-mi vin la întâmplare în minte și pe care le poți compoleta cu ușurință cu alții de-acum. Ce le lipsea? Erau frumoși, celebri, bogați.  Și n-au avut nicio zi de fericire, așa cum au „înapoiații” din Madagascar zilnic.

Gata, pun punct aici. Iar a ieșit o poliloghie. Punct și-atât!