Înșelăciunea

Există o capcană în care suntem împinși să cădem constant. O capcană care ne mănâncă inutil timpul și care, dacă ne prinde, ne conduce inevitabil la depresie. Eu îi spun falsa țintă și este, probabil, cea mai mizerabilă capcană a lumii moderne. E cunoscută din cele mai vechi timpuri, doar că democrația a sublimat-o într-un asemenea hal încât în ziua de azi a devenit banal să pici în ea. 

Să vă explic chestiunea în termeni teoretici, după care vom trece la partea practică. Luați lumea în care trăiți, proximitatea voastră imediată și pe cea extinsă. Aveți acolo mai multe tipuri de oameni: unii săraci, alții bogați. Unii o duc mai bine, alții o duc mai prost. Independent de starea materială, unii sunt mai fericiți, alții sunt triști. Sau unii nebuni de-a binelea. Priviți cu atenție la ceea ce eu numesc „lumea imediată”. Aceea este lumea reală, în care vă petreceți 99% din timp. Doar pasager o părăsiți(concediu, deplasări de scurtă durată, etc.). Dar chiar și când o părăsiți, tot în ea rămâneți deoarece sunteți conectați. Doar hotărârile radicale - gen mă mut în altă localitate sau în altă țară - vă fac să o părăsiți și să intrați într-o altă realitate imediată, în mare cu aceleași caracteristici.

Practic întreaga voastră viață se desfășoară în acea realitate, în colțul vostru de lume. Acolo aveți totul: realizarea, înfrângerea, ispita, izbânda s.a.m.d. Puteți vedea limpede că asupra colțului vostru de lume acționează aceleași forțe, aceleași legi, aceleași influențe. Cu toate acestea, pentru unii e mai bine, pentru alții e mai rău. Și uite-așa apare întrebarea: de ce mie îmi merge mai rău decât celuilalt? Apoi vine frustrarea: ăla e mai prost ca mine, e mai neșlefuit, mai rudimentar și, cu toate acestea, o duce mai bine. De ce? Nu cred că e om care să nu fi fost ros de întrebarea aceasta. De altfel, a ajuns de-a dreptul frustrantă pentru majoritatea covârșitoare a oamenilor. 

Bun, hai să ne așezăm și să analizăm pe îndelete. Cine e de vină? Limitându-ți orizontul la nivelul lumii tale, poți limpede să găsești răspunsul. Doar că, de cele mai multe ori, răspunsul este unul deranjant întrucât inevitabil se ajunge la noi înșine. Iar nouă ne e teribil de greu să recunoaștem că, până la urmă, vina în ceea ce ne privește, ne cam aparține în totalitate. Altfel cum se face că unii sunt mai fericiți decât tine, practic în aceleași condiții? Și fix aici, în acest punct nevralgic, vine înșelăciunea.

Mecanismul e unul banal. Psihicul tău e cel care-ți joacă feste. Caută să te protejeze încercând să găsească un vinovat extern. Doar că acest vinovat nu poate fi din cercul tău imediat întrucât inconștient știi că se va dovedi că nu acolo e vina. De aceea nu te duci la vecin să-i ceri socoteală pentru faptul că ai rămas fără bani. Ai fi penibil, ai ajunge de râs. Iar inconștientul tău știe asta. Motiv pentru care caută un dușman inaccesibil, unul care nu poate riposta. Și-aici așează societatea așa-zis democratică cea mai mare capcană a istoriei: vinovatul de serviciu, sub forma politicianului, a președintelui, premierului s.a.m.d.

Cine e de vină pentru că ai rămas fără bani? Cu siguranță nu tu, ci vreunul de prin Parlament. Și uite-așa, timpul îți trece înjurându-l pe acela în loc să cauți să-ți rezolvi problema. Care problemă ține de cercul tău imediat, de modul în care îți asiguri resursele, de lumea ta și nicidecum de lumea la care te uiți în mod fals, așteptându-te să-ți rezolve problemele. 

Să ne înțelegem. Nu vreau să-i absolv pe politicieni de vreo vină. De atâta amar de vreme spun că cea mai mare parte a răului vine de la ei. Mă rog, nu de la ei, ci de la sistem în ansamblul său. Doar că problemele care vin de la ei „radiază” în mod egal asupra lumii tale. Cu siguranță că un bou nemernic precum Bolojan e vinovat 100% pentru creșterea generalizată a prețurilor, cu siguranță că un diliu precum Nicu Psihicu nu are unde să ne ducă în altă parte decât în prăpastie, dar povestea la care trebuie să te gândești este alta. Atâta timp cât în proximitatea ta sunt oameni fericiți, atunci înseamnă că acei oameni au reușit să găsească antidotul la „radiația malefică” venită de sus și care acționează la fel asupra tuturor. Deci chestiunea la care trebuie să te gândești este cum de ceilalți au găsit o soluție, în timp ce tu nu.

Societatea noastră e perversă tocmai din cauză că te ajută să găsești facil un dușman intangibil, pe care să dai vina. Cu toate că asta îți rezolvă frustrarea de moment, nu-ți vindecă durerea. Ba, mai mult, mascând-o, o face să crească în intensitate și să se cronicizeze. Până când? Păi până când o iei razna. Devii paralizat, ai impresia că orice pas îți este interzis de „marele dușman”. Culmea, indivizi care sunt de-a dreptul insignifianți în realitatea ta, ajung să te blocheze. De ce? Pentru că mintea îți joacă feste: pentru a te proteja, te încurajează să găsești vina în altă parte, cât mai îndepărtat de tine, cât mai inaccesibil, astfel încât să te mulțumești cu gândul că „oricum n-am ce să fac”.

Treptat, astfel de distorsiuni devin din ce în ce mai mari. Și, în paralel, viața ți se distruge. Ai speranțe zadarnice că următorul care va veni îți va rezolva problema. Dar nu se întâmplă deoarece așa ceva e imposibil. Și-l înjuri pentru că „te-a trădat”. Faci asta uitând că problemele pe care le ai țin de realitatea ta imediată, nu de un politician abstract care oricum e pus acolo să joace un rol, să canalizeze disperările și frustrările oamenilor. Latura perversă a actualei societăți e aici, în modul în care îți oferă pe tavă astfel de „refugii”. Și-o face pentru că mersul sistemului este alimentat de gradul de frustrare a societății. 

Bolnăviciunea societății în ansamblul său e o garanție că artizanii sistemului își conservă puterea. E micul element care nu e scris nicăieri. Atâta timp cât te raportezi la „instrumentele de hulă” pe care ți le pune la dispoziție cu voioșie societatea, nu ai altă direcție decât una a ratării și a transformării tale într-o unealtă a sistemului. Dacă însă ai puterea să îți confrunți slăbiciunile, să înțelegi ce anume te ține în lanțuri și să depășești confortul dat de identificarea „dușmanului extern” responsabil de eșecurile tale, abia de la acel moment începi să trăiești.