Unica fractură a sistemului de pensii private este una esențială, care i-ar putea pune capăt!

Ieri v-am promis că o să vă arăt care e posibilitatea de a faulta sistemul de pensii private, astfel încât să devină posibilă ieșirea din capcană. Am studiat de o groază de vreme cum a fost creat sistemul, pentru a căuta o fisură. Ca orice construcție financiară contemporană, are ceva drăcesc în el, fiind extrem de bine protejat din punct de vedere legislativ. De aceea, cu toate că avem de-a face cu o struțocămilă, sistemul a parat puternic, reușind să se mențină. Asta în ciuda faptului că, din punctul meu de vedere, este o schemă de îmbogățire nejustificată.

Până acum, toate încercările de a bloca sistemul privat de pensii(cel obligatoriu) au eșuat. Și asta pentru că sistemul a fost creat pe baza câtorva elemente legislative care au făcut posibilă pararea oricărei încercări.În primul rând, cei de la CCR au motivat existența sistemului privat obligatoriu de pensii prin intermediul articolului 47 din Constituție care stipulează că „cetatenii au dreptul la pensie”. Desigur, e penibil întrucât nulitățile de la CCR au transformat un drept într-o obligație! Dar, intrând mai adânc, vom constata că au căutat constant să ofere o oarecare logică.

De exeemplu, când a fost atacată interdicția retragerii banilor din sistemul de pensii private deoarece interdicția încalcă dreptul de proprietate, CCR a motivat respingerea prin faptul că, de fapt, acolo nu e vorba de o economisire normală, ci de o taxă socială. Adică, așa cum nu poți să-ți retragi banii din fondul de șomaj, la fel nu o poți face nici din pensia privată: „Contribuția de 4,75% care merge la Pilonul II nu este un depozit bancar privat pe care deponentul îl poate folosi cum dorește. Ea este o parte a contribuției de asigurări sociale(CAS) pe care statul a ales să o direcționeze către administrare privată pentru a asigura o mai bună sustenabilitate a pensiilor viitoare”.

În acest fel s-a blocat efectiv orice modalitate de a solicita retragerea banilor discreționar. Cumva într-un mod similar s-a blocat inclusiv contestarea șmecheriei cu plățile eșalonate. CCR s-a pronunțat prin decizia nr. 676/2025. Ei au consfințit printr-o forțare a logicii că „o pensie, prin natura ei, este un venit periodic destinat să asigure resurse financiare constante pe o durată semnificativă, de regulă minimum 8 ani”.

Când s-a atacat modul în care statul a conceput amestecul public-privat în sistemul de pensii, CCR a invocat suveranitatea Parlamentului în stabilirea politicilor sociale și economice.

După această scurtă trecere în revistă a modului în care legislativul și CCR au betonat jaful la drumul mare practicat de sistemul de pensii private, există o fractură pe care, până acum, nimeni nu a atacat-o frontal. OK, pot fi de acord că statul poate organiza cum vrea el „conservarea” banilor mei de pensie, că poate să-i gestioneze el sau un privat, că pensia, până la urmă, se poate da eșalonat s.a.m.d. Adică fix ceea ce au statutat ei până acum.

Dar există o fractură majoră, iar această fractură este reprezentată de PERCEPEREA COMISIONULUI DE ADMINISTRARE. OK, tu ca stat, poți să faci ce vrei cu taxa pe care o colectezi de la mine. E dreptul tău să o administrezi în mod public sau privat. Dar a-mi percepe o taxă de administrare pentru banii pe care i-ai colectat de la mine este ceva absolut ilegitim! Ca să înțelegeți, imaginați-vă că mâine statul ar decide să predea managementul taxei de șomaj unui fond privat de investiții. Iar acest fond ar percepe o taxă de administrare de 100%. E limpede că banii ar rămâne administratorului, iar pentru ajutoarele de șomaj nu ar mai fi bani. Ar fi corect acest lucru? Evident că nu! 

Aici avem, în realitate, cea mai mare fractură a sistemului. Una esențială. Și iată cum, absolut toate argumentele CCR și ale legislativului pică în fața unui raționament cât se poate de logic. Culmea, avem de-a face nu doar cu o încălcare a normelor constituționale, ci și a unor articole din codului civil! Vă rog să citiți cu atenție cele scrise mai jos, cu toate că pot părea destul de buruienoase pentru unii. Este însă demonstrația care ne arată unde e adevărata problemă. 

Iată, așadar, ce se încalcă flagrant prin perceperea comisionului de administrare pentru pensiile private:

I. Încălcări ale Constituției

1. Articolul 44 din Constituție referitor la dreptul de proprietate privată

Banii virați la Pilonul II sunt, prin Legea 411/2004, proprietate privată a participantului. Statul garantează și protejează proprietatea privată. Însă, prin obligarea la plata unui comision către un terț privat(administratorul fondului de pensii), statul permite diminuarea silită și sistematică a proprietății  private a participantului în folosul unei entități comerciale, fără consimțământul său.

Îngrădirea dreptului de proprietate prin reținerea comisionului nu se încadrează în excepțiile permise de Constituție(expropriere pentru utilitate publică sau interese naționale urgente), deoarece beneficiarul sumei reținute este o societate comercială pe acțiuni, al cărei scop este obținerea de profit, nu o instituție publică.

2. Articolul 135 alin. (1) și (2) – Economia de piață și libertatea comerțului

Obligarea cetățeanului de a deveni clientul unei companii private și de a-i plăti acesteia un tarif de administrare distorsionează fundamental mecanismul pieței libere. Prin schema de pensii private, statul creează o piață captivă pentru un oligopol de administratori privați, garantându-le prin lege un flux constant de venituri(comisioanele) din banii cetățenilor și eliminând libertatea de alegere a consumatorului de a nu achiziționa acel serviciu.

3. Articolul 56 – Contribuțiile financiare

Cetățenii au obligația să contribuie, prin taxe și impozite, la cheltuielile publice. Comisionul de administrare nu este o taxă publică ce ajunge la bugetul de stat pentru a finanța servicii de utilitate generală, ci este un tarif comercial care intră direct în contul de profit și pierdere al unei companii private. Statul își folosește puterea de coerciție pentru a impune o obligație de plată directă între doi subiecți de drept privat.

II. Încălcări ale normelor de drept civil

Codul Civil român guvernează relațiile dintre privați, iar participanții și administratorii sunt, în esență, subiecți de drept privat. Iată pe scurt ce anume se încalcă din acest punct de vedere:

1. Lipsa consimțământului și violarea Articolului 1 169 din Codul Civil(Libertatea contractuală)

„Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să le determine conținutul, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri” - asta ne spune articolul în cauză.  

Un contract de administrare presupune, prin definiție, un acord de voință. În cazul Pilonului II (în special dacă ai fost repartizat aleatoriu), acordul tău de voință nu a existat niciodată. Raportul juridic ți-a fost impus. Obligarea la plata unui comision în absența unui consimțământ valabil exprimat reprezintă o încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului obligațiilor.

2. Teoria îmbogățirii fără justă cauză(Articolul 1 345 Codul Civil)

Administratorul privat primește o sumă de bani(comisionul) pentru un serviciu pe care contributorul nu l-a contractat de bunăvoie. Chiar dacă există o lege care obligă la acest mecanism, din punct de vedere al echității juridice, transferul patrimonial din buzunarul tău în cel al administratorului este lipsit de o cauză legitimă acceptată de tine, generând o îmbogățire a privatului pe seama sărăcirii tale forțate.

Ajunși aici trebuie să înțelegem caracterul absolut abuziv reprezentat de perceperea comisioanelor după ce persoana s-a pensionat. Adică așa-numita prelungire artificială a seniorajului operată de mafiotul Bolojan și întreaga clică așa-zis „pro-europeană”(adică anti-românească). 

Trebuie înțeles că,  atunci când ai atins vârsta de pensionare, contractul cu administratorul ar trebui, în mod logic, să se încheie.

În prezent, sistemul te forțează să plătești comisionul de administrare a activului net chiar și după ce ai ieșit la pensie, până la epuizarea banilor, deși serviciul de „investire/înmulțire” nu mai are aceeași relevanță ca în perioada activă.

Aici ne aflăm într-o formă flagrantă de „absență a serviciului corelativ”. Adică o situație absurdă deoarece lipsește cauza! Din punct de vedere juridic, un comision este retribuția pentru un serviciu prestat. Dacă serviciul prestat(investirea activă în scopul creșterii valorii) nu mai este necesar sau este minimizat, menținerea aceluiași nivel de comision poate fi contestată ca fiind lipsită de o cauză legitimă.

Odată cu trecerea la plata eșalonată, administratorul nu mai desfășoară activități complexe de asset management, motiv pentru care comisionul ar trebui să fie fie eliminat. Este, de fapt, o nouă încălcare a articolului 1345 din Codul Civil.

Cea mai mare problemă însă e dată de discriminarea celor din Pilonul 2 față de Pilonul 1!

La Pilonul I, banii sunt virați direct în contul bancar al pensionrului de către CNPP fără niciun comision suplimentar reținut din pensie. Prin Pilonul II, cetățeanul este obligat să accepte o „taxă de retragere” sub forma comisionului rezidual, taxă care nu există în cazul pensiei publice. Aceasta creează un tratament inegal între participanții la sistemele de pensii, penalizându-l pe cel care a avut responsabilitatea să economisească privat.

Iată-ne ajunși aproape de final. Știu că a fost dificil să parcurgeți materialul, mai ales în condițiile în care l-am cam scris dintr-o bucată și ar fi trebuit cumva finisat. Însă argumentele sunt cât se poate de valide, expunând fisura reală, care face ca sistemul de pensii private să devină invalid fix prin instrumentul său de jaf, anume comisioanele private percepute banilor publici. 

În mod normal nu ar trebui să se conteste legalitatea sistemului de pensii private, ci perceperea diverselor comisioane de către entități private pentru banii din taxele noastre! Aici e problema. Dacă se reușește eliminarea comisioanelor, atunci se reușește închiderea sistemului de pensii private, adică stoparea seniorajului instituționalizat.

Cum se poate obține? În principal sunt împotriva proceselor colective. În ceea ce privește o astfel de cauză, procesul colectiv nu acționează decât asupra celor care reclamă. Din punctul meu de vedere un asemenea proces(inițial în  Civil, iar apoi la CCR) ar trebui început de un ONG. Cred că ar fi cea mai corectă abordare. Doar că legislația permite deschiderea unor astfel de procese doar de către „entitățile calificate”, adică ONG-uri pentru protecția consumatorilor care sunt recunoscute de stat. 

Astfel, primul element ar fi cel al identificării unui astfel de ONG(crearea unuia ar dura cel puțin 12 luni și calificarea sa ar fi la latitudinea autorităților), iar după aceea pornirea acțiunii. E cât se poate de clar că o astfel de acțiune necesită o mobilizare masivă, astfel încât un asemenea ONG ar trebui susținut de cei direct interesați. 

Nu vă așteptați să citiți în presă despre acțiunile sale întrucât, cel mai probabil, subiectul va fi blocat. Și-aici intervine solidaritatea celor din spate, care trebuie să informeze pe orice canal de comunicare, punând astfel presiune pe actorii vânduți din mass media. 

Atât am avut de spus. Sper că va avea ecoul necesar!