Despre cât de mult ne-am „dezvoltat”

Tot auzi diverse denumiri și te-apuci să crezi că, automat, sunt adevărate. Nu doar că le crezi adevărate, dar, prin repetare continuă, ajung să devină axiome, universal valabile fără nicio necesitate de a fi demonstrate. În asta constă propaganda.

Termenul pe care-l vom studia astăzi este cel de creștere economică. Îl auzi zilnic și ceea ce înțelegi despre el este că „dacă există creștere e bine, dacă există stagnare nu prea e bine, iar dacă există scădere e jale”. Cumva, această creștere e legată de calitatea vieții noastre. Când e trăim bine, când nu e e cam jale. Corect? Este modul în care judecă absolut toată lumea la unison, deci, teoretic este modul de gândire „în trend”. 

Hai să facem un salt în timp, ancorându-ne în anul 1920. E un an suficient de bun pentru calcule întrucât există date solide de-atunci și e cumva la aproape 100 de ani față de acum. Nu mă duc mai spre 1929 pentru că atunci a fost Marea Criză și riscăm ca evoluțiile față de atunci să fie afectate de bula acelui moment. Ceea ce cred că e clar pentru toată lumea este că atunci când faci calculele pe un secol, rezultatele tind să fie relevante. Mai ales în condițiile unei evoluții cumva uniforme și fabuloase, dacă e să dăm crezare „specialiștilor”. 

Ei bine, față de 1920, economia mondială a crescut cu peste 4 000%(1). E bine, e rău? Păi cifra e una fantastică. De la un PIB mondial de 2.5-4 trilioane $ ai ajuns la un PIB de 180 trilioane $(PPP). Toți economiștii pun această adevărată explozie economică pe seama revoluțiilor tehnologice și industriale, a creșterii populației și a globalizării. Ca să nu avem discuție, am uniformizat banii, pentru a scoate inflația din calcul. Și, dacă punem în calcul PIB-ul pe cap de locuitor(în condițiile creșterii populației din prezent), PIB-ul de-atunci era de circa 10 ori mai mic decât cel din prezent. Rezultatele sunt extraordinare, nu-i așa? 

Ei bine, mai e ceva neluat în calcul și care ne pândește de după colț, anume nivelul datoriilor. În 1920 datoria globală(publică+privată) era de 1.5-2 trilioane $, rezultând o pondere a datoriei în PIB de 40%-50%. În prezent, datoria globală depășește 315 trilioane $, reprezentând o pondere de 330%-340% din PIB-ul global. Și-aici deja treburile se schimbă radical întrucât constatăm cu datoria a crescut de 160-200 de ori în timp ce PIB-ul global de doar 47 de ori. Nu-i interesant? De fapt avem o imagine de-a dreptul catastrofală și-o să vă explic imediat de ce.

Dacă în 1920 fiecare dolar împrumutat avea ca efect producția a doi dolari în PIB, acum, pentru a adăuga un dolar în PIB avem nevoie să împrumutăm 3 $!!!(2) Și uite-așa, întreg tabloul grandios care ni se înfățișase își pierde automat din strălucire. De ce spun asta? Păi din momentul în care ai depășit PIB-ul cu 100%+dobânda medie, absolut totul devine fals. Și, mai mult, se poate întinde spre infinit. 

Propagandiștii sistemului vorbesc despre condițiile excepționale de trai pe care le avem, despre societățile noastre hipertehnologizate s.a.m.d. Iată de ce e momentul să facem o paralelă referitoare la cum trăiau oamenii atunci și acum. În principal, o gospodărie occidentală era compusă din cei doi soți și 4-5 copii. De muncit în afara casei muncea bărbatul, dacă era cazul. Însă, de obicei, întreaga muncă se desfășura în interiorul gospodăriei. Banii necesari rezultau din surplusul gospodăriei care era vândut la oraș. Ideea e că aproximativ 70% din populație era ruralizată. 

În oraș, de obicei lucra doar soțul, iar soția era casnică, îngrijindu-se de casă și copii. E drept, viața la oraș era mai ușoară decât la sat, dar total dependentă de sat. Obiceiul femeii casnice s-a păstrat la noi până prin anii 80 ca efect al urbanizării rapide practicate de Nicolae Ceaușescu. Ceea ce e cert este că, dacă la țară se putea trăi fără salariu, la oraș se trăia bine de tot cu un singur salariu.

Care-i situația în prezent? Gospodăria este formată din doi soți având maxim un singur copil. De muncit se muncește zi-lumină, cei doi întâlnindu-se doar seara. În SUA, ca să supraviețuiești, ai nevoie cel puțin de-al doilea job. Ceea ce e cert este că omul din ziua de azi, față de cel din trecut, nu se descurcă cu banii! Traiul de la o leafă la alta, cu împrumuturi pe termen scurt(care duc la pauperizare) reprezintă norma. De-aici a venit și constatarea absolut paradoxală care spune că orice om car are 5$ în buzunar și nu are datorii este mai bogat decât 30% dintre americani(vezi, de exemplu, analiza de aici). 

Trăgând linie, ce înseamnă cei peste 20 000$ PIB pe cap de locuitor? În realitate nimic! Oamenii muncesc infinit mai mult acum pentru mai puțin. De fapt, totul e o schemă de fraudare, de scurgere a banilor de la cei mulți către cei puțini. Și, în realitate, ăsta a fost jocul de la începuturi, cu diferența că acum se practică într-un mod mult mai pervers, cumva obtrenebrat de „percepții”. 

Unii care ar vrea să mă critice ar spune că acum avem electrocasnice, mașini s.a.m.d. pe când cei de atunci nu aveau. Chestiune absolut falsă. Nu aveau mașini pentru că pe atunci încă dominația era cea a căruțelor/trăsurilor, iar cei care aveau nevoie, își permiteau. De altfel, situația financiară de atunci le permitea mult mai mult decât acum. Dovadă că traiul permanent la hotel era un fenomen de masă, aproximativ 20% din populația americană alegând acest stil. În prezent sub 0.1% din populația americană își mai permite să locuiască la hotel în condițiile de-atunci.(3)(4)

Sunt două tâlcuri care trebuie înțelese de-aici. Primul este fake-ul împrumutului. Din momentul în care PIB-ul e depășit cu rata medie a dobânzii de datorii, poți multiplica PIB-ul la infinit. E chestiunea pe care nu o înțeleg mulți și care, în termeni financiari poartă numele de „efect de pârghie al datoriei”. Cum funcționează? Statul are un PIB de 100 miliarde și o datorie de 150 miliarde. Asta înseamnă un raport datorie/PIB de 150%. Guvernul decide să cheltuie încă 15 miliarde pe salarii, „investiții”(a se citi stadioane, panseluțe etc.) și multe alte prostii. 

Conform definiției PIB = Consum + Investiții + Cheltuieli Guvernamentale + Exporturi Net, ceea ce înseamnă că acei bani se adaugă direct la PIB. Refăcând calculele ne rezultă că raportul datorie/PIB = 165/115 = 143%!!! Wow, matematica financiară este fascinantă, nu-i așa? Deci te-ai împrumutat și raportul a scăzut. De fapt, chestiunea e chiar mai sulfuroasă de-atât întrucât banii băgați în salarii și cheltuieli interne au un efect de multiplicare: omul își cumpără de mâncare, haine s.a.m.d. Investitorul care-a semnat contractul de panseluțe își face o casă, dând la rândul său de muncă altor muncitori, care-și cumpără mâncare, haine, benzină etc. Așadar, în realitate, raportul scade puternic!(5) 

Și-abia aici trebuie înțeles elementul de-a dreptul devastator pe care statisticile cu „creșterea fabuloasă a PIB-ului” nu-l scot în evidență, anume care-i de fapt sensul PIB-ului? Păi PIB-ul măsoară rulajul unei economii, nu avuția sa. Asta se uită mereu! Faptul că acum PIB-ul per capita e de 20 000 $ nu înseamnă nimic. Sau, mai bine spus, înseamnă că, la modul teoretic, omului ăluia îi trec prin mână cei 20 000 $, dar de rămas îi rămân mai puțin decât îi rămâneau celui din 1920. Și asta în condițiile unei dependențe din ce în ce mai mare de stat și al unei polarizări sociale extreme. 

Cel de-al doilea tâlc este cel legat de dinamica PIB-ului. Înțelegându-l, constatăm limpede că scăderea sa este un fenomen normal în contextul scăderii populației. Și nu e nevoie să dai drumul imigrației, așa cum pozează toți dobitocii care se dau experți în economie și care se află pe funcțiile de control ale statului. Culmea, în contextul actual, prin automatizare, poți ajunge la creșterea PIB-ului pe fondul unei rate mari de neangajare și asta în condițiile în condiții de scădere a populației, adică la paradoxul „scădere populație - creștere de PIB alături de creștere a șomajului/rata a neangajării”. Ceea ce în trecut era de neimaginat, acum începe să devină normă. Doar că trebuie s-o vezi cum se manifestă! Și, mai mult, să te pregătești ca societate pentru un astfel de fenomen.

Pun punct aici cu speranța că ați citit cu atenție, înțelegând capcanele interpretării proaste a indicatorilor economici. 

____

Note:

1. În articol, trecerea de la 1920 la prezent s-a făcut prin convertirea valorilor în prețuri constante, exprimate în dolari la Paritatea Puterii de Cumpărare(USD PPP), ajustând datele cu deflatorul istoric al prețurilor pentru a elimina efectul inflației.
2. În ceea ce privește nivelul datoriei, s--ar putea considera concluzii nerealiste deoarece n-am făcut comparația în profunzime, separând îndatorarea publică de cea privată. Vreau să subliniez aici că o asemenea abordare conduce  la concluzii radicale, dată fiind structura creditului de-atunci: scadențe la creditele corporate&statale foarte mari(30 de ani), o piață a bondurilor absolut uriașă și nergelementată față de prezent, de asemenea, cu scadențe preponderent mari. Durata creditului mediu actual în SUA este de 6 ani, în Europa de 7 ani, doar Anglia având o maturitate medie de 14 ani! 
3. Știu că un astfel de mod de viață poate părea absolut de neînțeles în prezent(și ar fi catalogat automat fals). Motiv pentru care vă dau un studiu relevant(vezi aici)
4. Când vorbim de bunăstare și la ceea ce rămânea în mână, trebuie să ne referim și la oferta de produse de atunci. De aceea, raportând oferta la necesitatea zilnică, omul de-atunci era mult mai relaxat decât cel de azi.
5. Fenomenul e mult mai complex, dar l-am simplificat voit pentru a păstra „citibilitatea” articolului. Oricum, concluziile sunt cele la care am ajuns eu.