An Islamic History of Europe

Explore the Garden of Stupidity

"Sunt bani europeni!" spune o piţipoancă atunci când e luată la întrebări despre cum aruncă banii pe prostii. Afirmaţia mi-a reţinut atenţia în mai multe rânduri deoarece profită de un şablon de gândire al românilor: dacă cineva risipeşte banii mei e nasol, dar dacă face acelaşi lucru cu banii altora, atunci nu mă interesează şi chiar e de admirat! Marea problemă e că banii europeni nu sunt banii altora, ci banii noştri, iar o cheltuire aiuristică a acestora poate avea repercusiuni dintre cele mai grave.

În primul rând aceşti bani nu vin din neant. Ei provin din bugetul UE, buget la care suntem şi noi contributori. Cum până acum nu am reuşit să tragem de la UE mai mulţi bani decât am dat, rezultă logic pentru oricine că, de fapt, acei bani sunt chiar banii noştri. Mai mult, pentru a accesa bani de la UE trebuie ca tu să asiguri o parte din finanţarea totală a proiectului, adică, mai pe româneşte, să aduci bani de-acasă. În cazul în care autorităţile UE detectează că banii daţi au fost cheltuiţi aiurea şi nu s-au respectat clauzele stabilite, banii trebuie returnaţi. Privind din acest punct de vedere, rezultă clar un lucru: trebuie să fim foarte atenţi la cum se cheltuiesc respectivii bani sau, mai pe româneşte, trebuie să stăm cu ochii pe ei ca pe butelie.

În ceea ce priveşte brand-ul de ţară, cred că cei de la iStockFoto stau şiu se întreabă de ce oare le-a crescut traficul pe pagina asta. Dincolo însă de acest lucru, rămân întrebări crâncene, cărora piţipoanca, cu tupeul caracteristic, evident că nu le va răspunde. N-o să stau acum să analizez toată povestea deoarece puteţi citi în presa de azi toate detaliile. Personal bănuiesc un lucru ceva mai grav: este posibil ca firma care a realizat campania să fi fost nevoită să aloce un buget mic acestui proiect pentru a-şi putea păstra profitabilitatea. Faptul că logo-ul a suferit doar modificări simple(o rotire şi doi gradienţi inversaţi) mă face pe mine să trag concluzia că a cam fost făcut pe genunchi. La urma urmei, sunt operaţiuni pe care chiar şi un nepriceput ca mine putea să le facă. Ceea ce nu înţeleg este motivul pentru care nu au cumpărat cel puţin drepturile exclusive pentru acel logo. 

Se pune totuşi întrebarea ce s-a făcut cu restul banilor. Este oare posibil să fi fost nevoiţi să plătească ceva prestări de servicii vreunei firme mioritice? Sau îi consideră pe clienţi atât de proşti încât nu merită să se obosească prea mult pentru "acoperirea urmelor"? Nu ştiu, mă întreb şi eu ca tot omul, convins fiind că cineva ar avea răspunsul la aceste dileme. Poate e prima, poate e a doua sau poate, în cel mai rău caz, sunt ambele. Oricum e un moment jenant care ne demonstrează cum pot fi cheltuiţi aiuristic nişte bani. Din nefericire nu sunt singurii. Abia aştept să văd eRomania şi celelalte aberaţii care stau să apară.

Acestea fiind zise, cred că am putea încropi rapid un brand de ţară care ar prinde excelent. Să le spunem tuturor: "Veniţi să ne vedeţi! Suntem atât de proşti încât, în mod sigur, nu veţi regreta!". Privind prin prisma acţiunilor trecute şi prezente nu cred că putem asocia România cu altceva. Din păcate se pare că asta suntem, blestemaţi să trăim într-o imensă grădină a prostiei.

Comentarii

M-am hotărât să scriu acest post deoarece de fiecare dată când un site cu trafic mare preia un articol de-al meu începe o nebunie în zona comentariilor. Nu sunt unul dintre cei care "bagă pumnul în gură", dar, în acelaşi timp, mi se pare o chestie de bună creştere să nu-l înjuri pe om în propria casă. N-am fost niciodată împotriva opiniilor contrare, nici chiar atunci când acestea nu prea erau susţinute de argumente solide. Dar a ajuns să mă deranjeze imbecilitatea unora care, rămaşi fără replică, încep să-şi susţină puţinele idei cu invective.

Ceea ce s-a întâmplat la ultimul articol a cam pus capac, motiv pentru care încerc să iau o hotărâre în ceea ce priveşte "democraţia" de pe site. Ieri mi-a trecut prin gând să stopez total comment-urile, dar am realizat că ar putea fi o măsură prea radicală şi, în plus, ar reduce mult din interactivitate.  De asemenea, de foarte multe ori, comentariile au avut opinii şi link-uri deosebit de interesante, oferind celor care citeau respectivul articol o perspectivă mult mai largă asupra subiectului. Sincer, în momentul de faţă nu ştiu care ar putea fi măsura potrivită, motiv pentru care m-am gândit să vă consult. Ar fi trei variante disponibile:

1. Stoparea totala a comentariilor;

2. Afişarea comentariilor după aprobare(aceasta implică apariţia întârziată a comentariului);

3. Păstrarea politicii actuale(comentariile apar liber, fără nicio întârziere).

Am rugămintea să mă ajutaţi în adoptarea unei decizii printr-un comentariu la acest articol. Mă interesează în special opiniile celor care intră zilnic pe site şi nu comentează, adică a celor care reprezintă majoritatea covârşitoare a publicului acestui blog. Multumesc anticipat pentru ajutor.

P.S.

1. Va rog nu comentati ca Anonim. Alegeţi opţiunea Nume/Adresa URL care vă asigură acelaşi grad de anonimitate, dar mă va ajuta pe mine să fac diferenţa între autorii comentariilor.

2. Astăzi nu voi şterge niciun comentariu, indiferent de conţinut. Aşa că cei care au de gând să mă înjure o pot face fără nicio reţinere.

Turkey update

Anul trecut, prin decembrie, vorbeam despre renaşterea otomană, un fenomen care promite sa creeze un fel de poartă de comunicare între Orient şi Occident. Un fenomen în centrul căruia se află, incontestabil, Turcia, o ţară fascinantă şi, în acelaşi timp, deosebit de pragmatică.

Din nefericire, evoluţia lui Erdogan din ultima perioadă ne-a arătat mai degrabă o faţă pronunţat islamistă, oarecum antioccidentală şi fundamentalistă. Aşa se face că am văzut o Turcie în poziţia de lider al unei ofensive diplomatice masive faţă de Israel(nu vreau să mă pronunţ asupra subiectului şi nici asupra cărei părţi e justificată să-i reproşeze ceva celeilalte), al unei ţări care are ceva de împărţit cu state occidentale şi, cu toată că nu a fost pronunţat numele, cu SUA. Pare o poziţie radical opusă celei de echilibru cu care eram obişniuţi.

Privind din punctul lor de vedere trebuie să înţelegem că, atât la nivelul opiniei publice cât şi la nivelul politicienilor, s-au adunat nenumărate frustrări. Declaraţiile aberante şi umilitoare ale lui Sarkozy, răceala arătată de liderii europeni şi constatarea pe propria piele a tragicului fapt că niciodată nu vei egalul celui mai egal decât tine s-au constituit în lovituri dure încasate de turci. Din acest punct de vedere este cât se poate de logică orientare impusă de opinia publică turcă. Mai grav este că, în faţa unei asemenea realităţi, liderii occidentali au preferat să întoarcă spatele situaţiei, părând a sugera celor care au îmbrăţişat ideea democratică un sfidător "descurcaţi-vă!". 

Au fost mai multe momente în care am vrut să atac acest subiect deosebit de sensibil, dar m-am lăsast purtat de vârtejul evenimentelor şi, de fiecare dată, l-am amânat. Astăzi însă mă văd obligat să o fac sub presiunea unui eveniment de o importanţă covârşitoare pentru situaţia din zonă: vizita lui David Cameron la Ankara. Este un eveniment care, probabil, se va constitui într-un punct de inflexiune al politicii externe turceşti. N-o spun ca pe un slogan ci ca urmare a subiectelor care vor fi atacate de Cameron în discursul său de azi.

Conform informaţiilor, prim-ministrul britanic se va declara un avocat al Turciei pentru integrarea în UE şi va ataca toate clişeele vehiculate într-un mod inconştient de unii lideri europeni. Tonul discursului va fi dur la adresa celor care se opun integrării, iar pasaje de genul "I believe it's just wrong to say Turkey can guard the camp but not be allowed to sit inside the tent" vor face probabil deliciul presei turce de mâine. 

Cu toate că pare o întoarcere la 180 de grade, nu pot uita un element interesant. Dacă nu mă înşel, în urmă cu vreo trei luni, într-un editorial din New York Times, Thomas Friedman remarca derapajul periculos al Turciei şi spunea că este recomandabil ca Obama să-l invite pe Erdogan într-o vizită oficială. Opinii de acest gen nu apar din senin, iar ceea ce cred este că vizita lui Cameron nu este întâmplătoare ci face parte dintr-un scenariu mult mai mare de "recuperare". În aceste condiţii, nu m-ar mira ca, în cel mult un an, să vedem o vizită istorică a lui Erdogan la Casa Albă. Dar, până atunci, nu-mi rămâne decât să închei cu un fragment din discursul de azi care este destul de sugestiv pentru ceea ce se urmăreşte:

"I will always argue that the values of real Islam are not incompatible with the values of Europe. That Europe is defined not by religion, but by values. The EU is a secular organisation. And Europe welcomes people of all faiths, or none.(...)

Turkey can be a great unifier. Because instead of choosing between East and West, Turkey has chosen both. And it's this opportunity to unite East and West that gives Turkey such an important role with countries in the region in helping to deliver improved security for us all."

Stress-ul european

Comunicatul privind testele de stres a venit după închiderea pieţelor. Era un lucru normal. Week end-ul a permis liniştirea spiritelor şi analiza în detaliu a rezultatelor publicate. Aşa cum era de aşteptat, opiniile au evoluat odată cu cu digerarea materialelor publicate. De la optimismul iniţial s-a ajuns la critici dure care, în marea lor majoritate, vor izbucni în presa de astăzi.

Încă de la comunicarea rezultatelor a apărut surprinzător că singurele bănci care nu au trecut testele de stres erau cele despre care se ştia că sunt în situaţii limită şi pentru care autorităţile naţionale generaseră deja planuri de salvare. Şi, aşa cum era de aşteptat, cauzele acestui rezultat au fost găsite exact acolo unde se aştepta toată lumea: în parametrii de testare. Modul în care autorităţile de reglementare au stabilit variabilele este într-adevăr de-a dreptul hilar. Spre exemplu, se estimează că în cazul unei reintrări în recesiune şomajul ar creşte doar cu 0.1%(ca medie în EMU). Este cât se poate de clar că un nou cutremur similar celui din 2008 nu are cum să păstreze acest indicator la o valoare atât de mică. 

Şomajul însă nu este singurul parametru luat în discuţie. Preţurile imobilarelor este un alt element pus în discuţie. Astfel, în timp ce testele de stres asupra băncilor spaniole s-a luat în considerare probabilitatea căderii preţurilor proprietăţilor cu 50%, autorităţile italiene au testat o cădere cu doar 1.6%-2%. La fel şi în Grecia, unde parametrul a fost setat la doar -5%. Lucrurile însă stau mai grav odată cu mutarea privirii spre nord. În Polonia s-a estimat că în cazul unei recesiuni preţurile imobiliarelor ar rămâne la nivele similare celor din prezent, iar în Austria s-a luat în considerare o creştere cu 2.7%!

Dar poate cel mai sensibil parametru este reprezentat de modul în care fost definit capitalul de rang 1. Acest lucru este sesizat de Wolfgang Münchau în ediţia electronică Financial Times:

"Tier one capital includes equity and retained earnings but also various types of hybrid debt instruments. For example, government support from Germany and Spain comes in the form of hybrid instruments, whereby the state does not become an owner of the bank.

Hybrid capital has some characteristics of equity but also some characteristics of a bond, including an entitlement to a guaranteed payment stream. As the question is how the system performs under stress, we are interested in the risk-absorbing elements of core capital – not some bureaucratic or legal definition.

The current definition of tier one capital is the reason why all the German Landesbanken have passed the tests. If one had used a narrower definition – equity and retained earnings only – the results would almost surely have been different."

Este cred destul de clar pentru toată lumea că am avut de-a face cu un test de complezenţă ai cărui parametri au fost reglaţi în aşa fel încât să fie picat numai de către cine trebuie. În alte condiţii aş fi spus că e scandalos. De fapt, dacă privim mobiectiv este de-a dreptul scandalos, însă contează la ce ne raportăm. Vă mai aduceţi aminte de testele de stress ale băncilor americane? Am avut parte de acelaşi spectacol de proastă calitate. Raportându-ne la acel moment, testele băncilor europene sunt OK şi asta oricât de mult ar încerca să ne convingă unii sau alţii că nu e aşa. Atât timp cât minciuna e arma adoptată de toţi în lupta împotriva crizei, nu putem trage altă concluzie. Trăim în minciună şi asta ne place din ce în ce mai mult!

P.S. Cred că trebuie menţionat comportamentul Spaniei care a tratat cât se poate de serios această testare considerând-o un element necesar în procesul de reconstrucţie şi repornire a economiei. Exceptând şomajul pe care l-a estimat cu doar 0.3% mai mare decât cel curent, restul parametrilor au fost cât se poate de duri. Totuşi, având în vedere că Spania are un şomaj de 20%, putem considera valoarea luată în test ca fiind realistă deoarece este un prag destul de greu de depăşit, chiar şi în condiţii economice mai grave.

The Century of the Self

Probabil unul dintre cele mai bune documentare produse vreodata. Vă recomand să vă rezervaţi patru ore pentru vizionarea acestui material. Garantez că nu veţi regreta.

Partea I(Happiness Machines):


Partea a II-a(The Engineering of Consent):


Partea a III-a(There is a Policeman Inside All Our Heads: He Must Be Destroyed):


Partea a IV-a(Eight People Sipping Wine in Kettering):

Poveste de sezon

Canicula zilelor de vară conduce, de fiecare dată, la explozia unui accesoriu care pare a fi indispensabil: ochelarii de soare. Nu am date referitoare la procentul celor care-şi protejează ochii utilizând ochelarii de soare, dar, o simplă plimbare pe stradă îţi poate confirma faptul că discutăm despre o piaţă solidă. Personal, fac parte din categoria celor nu poartă ochelari în timpul verii(nu prea-i suport şi mi-e destul de greu să le înţeleg utilitatea), chiar dacă, în câteva rânduri, atras de design-ul acestor obiecte, n-am putut rezista tentaţiei de a cumpăra una-două perechi pe care praful tronează maiestuos.

O discuţie savantă în acest domeniu ar începe cu preferinţa pe care o ai. Un  subiect de conversaţie devenit atât de frecvent încât, preferinţa pentru o marcă te poate conduce automat într-o categorie. Sunt unii care preferă calitatea sau protecţia oferită de Ray Ban, alţii care-şi aleg acest accesoriu în funcţie de casa de modă preferată s.a.m.d. Probabil vei găsi unii care vor fi gata să demonstreze cum design-ul unor ochelari Prada este mult mai interesant decât, să spunem, Salvatore Ferragamo. Un articol pe care l-am citit în urmă cu câteva zile mi-a dezvăluit o informaţie pe care simt nevoia să v-o împărtăşesc: în ceea ce priveşte ochelarii de soare, nu prea contează ce alegi. Sună dubios? Ei bine, nu prea e aşa. Foarte puţini ştiu că piaţa de marcă a acestui accesoriu este dominată, într-o proporţie de peste 70% de o singură firmă, acţionând discret în spatele mult mai sonorelor nume ale designerilor transformate şi în mărci de ochelari.

Luxottica, marcă necunoscută profanilor, este în spatele tuturor mărcilor celebre de ochelari de soare. Şi asta indiferent de nume. Burberry, Chanel, Polo Ralph Lauren, Paul Smith, Stella McCartney, Tiffany, Versace, Vogue, Persol, Miu Miu, Tory Burch, Donna Karan, sunt toate mărci Luxottica(pentru ochelari de soare, evident). Şi, întrucât se află într-o lume selectă, firma a reuşit să-şi impună propriile mărci în segmentul premium. Aşa s-au dezvoltat brand-uri precum  Ray-Ban, Oakley, Oliver Peoples şi REVO. Pentru a avea tabelul complet, voi mai aminti că, de asemenea, lanţurile de magazine LensCrafters, Pearle Vision şi Sunglass Hut aparţin aceleiaşi firme!

De multe ori, celebrii designeri al căror nume tronează pe ochelari, nici măcar nu au habar despre procesul de fabricaţie. Modelul utilizat de Luxottica este unul simplu şi eficient: firma plăteşte o taxă de licenţă designerului şi obţine dreptul de a utiliza numele respectiv pe produsele sale. Numai în unele cazuri designul ochelarilor este fabricat în colaborare cu deţinătorii de drept al numelui. În rest, totul este asigurat de Luxottica. Astfel, o singură firmă discretă face design, producţie, marketing şi vânzare, implicându-se practic în toţi paşii, de la idee la consumatorul final. Este un exemplu de business făcut impecabil de la cap la coadă.

Mi se pare remarcabilă integrarea verticală reuşită de Luxottica. Este unul din numeroasele exemple care ne demonstrează că aşa-zisul mod bătrânesc de a face business nu este numai posibil ci şi deosebit de profitabil. Asa în pofida unor băieţei proaspăt absolvenţi de MBA care ar găsi imediat o soluţie optimă pentru firme precum Luxottica: externalizarea producţiei şi a design-ului, vinderea distribuţiei şi concentrarea pe domeniul principal, adică numărarea profitului. Dacă pentru omul de business lecţia este clară, pentru consumatorul final, învăţătura este legată de faptul că, de multe ori, designul, calitatea şi protecţia pot fi elemente subiective şi pseudo-calităţi impuse de marketing pentru forţarea buzunarului. Dar, despre acest ultim aspect, veţi putea afla mai multe mâine, când am programat un documentar de excepţie.