Lumea de azi (III)

De fiecare dată exuberantul Tokio îmi rezervă experienţe şi mai ales "atmosfere" similare celor din "Lost in translation". Oraşul te obligă să-l percepi la un alt nivel, te stoarce de puteri şi-ţi injectează un ritm diferit. Te simţi conectat cu un fir invizibil la viaţa palpitantă, peregrinarea prin puncte eterogene devine un fel de ritual. Dimineţile, din punct de vedere temporal, sunt o noţiune abstractă şi nu reprezintă nimic altceva decât o conştientizare a treptei pe care ai ajuns şi siguranţa că a o lua de la capăt e nu doar o obişnuinţă, un ritual cotidian, ci o obligaţie. În trei zile eşti deja stors de puteri, ai sentimentul unui tub de pasta de dinţi golit până la limite, devii neputincios, inutil şi incapabil de a-ţi asuma obligaţiile pe care le ai faţă de oraş. Cam aşa m-a găsit un bunul meu prieten, într-o dimineaţă noroasă. Eram abulic şi-mi mestecam inconştient micul dejun cu înghiţituri cadenţate, egale. Priveam în gol şi mă vedeam incapabil s-o iau de la capăt. Văzându-mă a zâmbit discret, precum un doctor care ştia exact tratamentul: "Mergem să schimbăm atmosfera, a decis el pe un ton calm. Te duc să-mi cunoşti bunicul şi vei avea posibilitatea să vezi puţin din Japonia rurală". Am acceptat fără proteste şi, în câteva ore eram teleportaţi într-un decor superb. M-a cuprins un sentiment similar celui pe care-l are un copil atunci când, la teatrul de păpuşi, eroul favorit trece brusc într-o altă etapă a poveştii. La nivel tehnic lucrurile sunt simple întrucât nu e vorba decât de o banală schimbare a fundalului, însă spectatorul percepe esenţialul, anume emoţiile noii realităţi a poveştii de pe scenă.

Trecut brusc de la ritmul extrem al capitalei nebune, parcă am început să simt în urechi firul melodic al unor instrumente tradiţionale îngânând imnuri ale liniştii. Realitatea e că totul, absolut totul arată diferit şi te reconectează la o sursă de energie benefică. În mijlocul unui asemenea decor de basm l-am cunoscut pe bătrânul Nobuyuki. Are mai bine de optzeci de ani şi emană o energie debordantă. Vorbeşte o engleză pe care-a prins-o din zbor, o amestecă cu japoneza şi iniţial ţi-e imposibil să-l înţelegi. Pe măsură ce conversaţia evoluează începi să prinzi frânturi de cuvinte, descâlceşti accentul straniu şi, toată conversaţia în engleză se transformă în cel mai compact curs de învăţat limba japoneză.

Dincolo de magnetismul pe care-l răspândește bătrânul, există ceva care într-adevăr te pune pe gânduri. S-a petrecut acum vreo patruzeci de ani când a avut o încurcătură cu banca. Din ce-am înțeles, totul a pornit de la un comision care-i era perceput și pe care efectiv nu-l considera corect. După câteva drumuri la bancă a studiat contractul, apoi a pătruns mai adânc studiind legislația în vigoare și a înțeles că ceea ce-i percepea banca era perfect legal, că nu avea nimeni absolut nimic cu el și că atunci când se luase de funcționarul de la ghișeu de fapt greșise. Într-un stil deja specific poporului respectiv, s-a dus la prima oră la bancă, l-a căutat pe funcționar și i-a cerut scuze în fața colegilor acestuia. Apoi, împăcat cu sine, i-a solicitat angajatorului să nu-l mai plătească în bani ci în produse. Cum acest lucru n-a fost posibil, Nobuyuki a renunțat la slujbă și s-a mutat în casa pe care-o avea moștenire de la un bunic. Toate acestea din cauză că, după întâmplarea cu banca, a ajuns la credința că esența răului stă în ban. Şi, cum în Japonia orice iluminare necesită asumarea drumului, Nobuyuki a întors total spatele civilizaţiei.

De aproape jumătate de secol el trăiește fără absolut niciun ban îmbinând agricultura de subzistență cu practicarea meseriei sale, aceea de fierar, de specialist în oțel pe care-l prelucrează tradițional. Cei care vor ceva de la el îi plătesc în produsele de care are nevoie atunci. De ce face toată asta? Pentru că nu a găsit altă cale mai bună de a-și trăi viața, mai bine spus, de a percepe, de a conștientiza că trăiește. Prin acest mod de viață bătrânul crede că-și ține spiritul viu și că ocolește capcanele lumii actuale. Concluziile la care a ajuns sunt fascinante. Îmi spune că cea mai mare eroare a omenirii a fost reprezentată de înlocuirea civilizației rurale cu cea urbană. Într-o organizare de tip rural ești conștient de resursele limitate pe care le ai și dezechilibrele se corectează într-o generație sau maxim două. Conform lui, civilizația urbană te îndepărtează de realitățile imediate pe care le transformă în noțiuni abstracte. Așa se ajunge ca dezechilibrele să nu se mai corecteze, să se acumuleze și să genereze crize din ce în ce mai mari. Principalul vinovat pe care-l găsește este banul deoarece, conform credinței sale, el te păcălește, îți adoarme spiritul, îndepărtându-te de realitate. Din cauza lui se ajunge la suprapopulare, la secătuirea resurselor și la perpetuarea crizelor.

Prietenul meu încearcă să-l contrazică însă argumentele bătrânului sunt solide şi ascuţite precum cuţitele pe care le face în atelierul său rudimentar. Reuşeşte să dărâme cu uşurinţă orice raţionament care i-ar contrazice teoria. Încercăm să-l contrazicem aducând în discuţie evoluţia, progresul. Nu acceptă. Ne spune că nu putem înţelege nimic din timp ce de la Tokio până-n satul lui am ajuns în două ore. Cum putem noi să înţelegem că am trecut pe lângă câteva zeci de sate, că am traversat o groază de drumuri, fiecare cu istoria sa. "Eu merg până în satul vecin pe jos şi aflu mai multe lucruri decât înţelegeţi voi într-un an". Cu toate acestea civilizaţia nu e un duşman pentru Nobuyuki. E doar o mărturie a faptului că lucrurile merg greşit. Ne mai îndeamnă încă odată să ne gândim la o realitate: "de patruzeci de ani trăiesc în satul ăsta şi n-am avut parte de niciun război cu satul vecin. Câte războaie au avut loc în lume în toată această perioadă? V-aţi întrebat de ce se întâmplă asta? Pentru că oraşele sunt lacome. Banul le face să fie aşa pentru că le rupe de realitatea imediată. Aici dacă ştiu că mai am un sac de orez mi-l gestionez astfel încât să trăiesc cât mai mult cu ceea ce am. Când ai bani crezi că orezul e ceva dat, ceva ce e obligatoriu să existe. Şi-atunci rişti să te trezeşti că ai buzunarul plin de bani, dar sacul de orez s-a terminat de mult. Şi ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să dai cuiva în cap pentru a-l obliga să ia banii tăi contra orezului lui. Ţie şi se pare natural să faci asta, doar ai muncit ceva pentru banii ăia, dar e oare corect? Ceva e greşit aici şi de aceea se ajunge la războaie".

Faptul că aceste concluzii aparțin unui om care nu are acces la „beneficiile” lumii actuale e de-a dreptul fascinant. L-am întrebat cum face cu chestiunile de strictă necesitate, ce se întâmplă dacă se îmbolnăvește, dacă are nevoie urgentă de ceva s.a.m.d. Îmi spune că are acces aici, în satul său, la tot ce-ar putea avea nevoie, fără să fie nevoit să plătească bani. Răspunsurile sale sunt simple și de neînțeles pentru noi. Rezumând, concluzia lui este că omul trăiește cât trăiește după care moare. Că asta e realitatea vieții pe care o uităm toți, că trebuie să te împaci cu propria moarte, să fii conștient că ea urmează.

Lumea de azi(II)

Se ridică soarele deasupra Bagdadului şi Tariq se trezeşte în apartamentul său situat la ultimul etaj al unui bloc. Cu toate că are la o vârstă la care alţii s-ar mulţumi să-şi crească nepoţii, el nu are stare. Şi chiar dacă-ar avea tot degeaba. Nepoţi nu are deoarece unicul copil i-a murit într-un atentat. La fel şi soţia sa, aşa încât acum se află într-o singurătate apăsătoare. De la moartea lor şi-a spus că viaţa nu mai are niciun sens, astfel încât trăieşte în fiecare zi sfidând moartea. Dacă la o stradă distanţă e detonată o bombă se află printre primii care dă primul ajutor. Nu-i pasă că pot fi mai multe bombe sau că poate urma un atac. Şi, cum în ultima vreme atentatele s-au mai domolit îşi trăieşte zilele de pe urma unei cafenele. Probabil cel mai liniştit loc din Bagdad unde, împreună cu doi băieţi, încearcă să le dea celor care-i trec pragul ceva din liniştea la care tânjesc cu toţii.

În cafeneaua lui Tariq e o atmosferă extrem de relaxată, aproape că uiţi de teroarea de-afară. E o linişte care te face să te simţi pe o altă planetă, o atmosferă în care chiar şi un semi-legal ca mine uită de presiune.  Mobilierul e modest, adunat de pe unde-a apucat. Într-un colţ e un fotoliu aristocratic, dominând spaţiul din jurul său. "A fost al lui Saddam", îmi spune Tariq cu mândrie. "L-am luat de la un militar care-i păzea castelul. M-a costat vreo 10 dolari". E mulţumit că are ce face, însă nu se simte deloc în apele sale. Îmi spune că americanii i-au distrus ţara, că Saddam a fost un criminal pe care tot ei l-au pus. E nefericit pentru că nu crede că va prinde ziua în care ţara sa să fie plină de turişti asa cum a văzut el în Turcia. Turcia e singura ţară străină pe care-a vizitat-o. Se tot duce acolo de acum un an pentru că va începe un business cu Bulent, un turc care a prins o relaţie şi care vrea să ofere servicii adiacente extracţiei de petrol. Bulent are în spate un american pe-al cărui nume nu l-ar spune nici dacă ar avea pistolul la tâmplă. Nu are foarte mult timp să se ocupe cu business-ul din Irak, dar simte că e o mare oportunitate. Aşa că preferă să lase un om de încredere să facă tot, el urmând doar să asigure suportul când e nevoie. Pe Tariq l-a cunoscut în condiţii limită. Era pentru a treia oară în Bagdad în căutare de oportunităţi şi, pentru a-şi asigura protecţia, îşi luase ca gardă de corp un fost sportiv. Într-o zi acesta, în loc să-l ducă la întâlnirea pe care o stabilise, a tras maşina într-o fundătură, a scos pistolul, l-a dat jos din maşină şi l-a pus să intre în portbagaj. Ar fi urmat o răpire clasică dacă, întâmplător, pe-acolo n-ar fi trecut Tariq. Pentru Bulent ceea ce a urmat a fost ceva care ţine mai mult de fantastic, de incredibil. Tariq s-a aşezat între ei, i-a dat două palme sportivului şi i-a spus ceva care l-a făcut pe sportiv să izbucnească în plâns şi să fugă de-acolo. "Îl cunoşteam de când era mic, ne spune Tariq, iar pe tatăl lui l-am scăpat de la moarteîn război(Iran-Irak n.n.)." Discuţia ni se întrerupe pe măsură ce cafeneaua se umple de oameni. Un tânăr din Arabia Saudită care-şi caută fratele, două femei şi un bărbat de la o organizaţie umanitară, câţiva oameni din vecinătate. Din spatele tejghelei improvizate, motoarele afacerii lui Tariq duduie. Ceaiul şi cafeaua curg în fluvii peste muzica liniştitoare. E o nouă zi în Bagdad!

Bulent îmi vorbeşte despre viitorul lui. Are încredere în Tariq şi în ceea ce va face în Irak. "Chiar dacă nu-ţi dai seama, Tariq e foarte puternic aici. Cunoaşte o groază de lume şi e respectat de toţi. S-a ocupat de tot, a găsit oameni, ne-am făcut prima bază. După ce semnez mâine contractul intrăm în linie dreaptă." Mă ciupesc pentru a mă asigura că nu visez. Un turc demarează o afacere în petrol care promite să aducă milioane de dolari folosindu-se de un bătrân proprietar al unei cafenele. Îi spun că numai la Bagdad se poate întâmpla aşa ceva şi Bulent zâmbeşte înţelegător. "Voi sunteţi superficiali, de-aia nu puteţi să faceţi nimic aici. Ai ascultat poveştile noastre şi ai tras concluzii pripite. Probabil crezi că Tariq e vreun analfabet peste care a dat brusc norocul. Ai uitat că el are o viaţă întreagă în spate. Puteai să te întrebi oare cu ce s-o fi ocupat atâta vreme? Ai fi aflat că în vremea lui Saddam era unul dintre cei mai pricepuţi ingineri din domeniul petrolier. Aşa e că altfel se văd lucrurile?" Sunt oarecum debusolat în timp ce turcul continuă: "Ai habar de ce şi-a făcut cafeneaua aici? Ştiu că nu. Aici a fost casa în care s-a născut soţia lui şi jos, în stradă, a avut loc atentatul. După ce ea a murit s-a hotărât să facă tot ceea ce vezi aici pentru că oamenii care vin şi se simt bine vor aduce un omagiu soţiei lui." Sunt nedumerit pentru că nu înţeleg cum vine asta cu omagiul. O fi vreun obicei de care n-am auzit? Îl întreb nedumerit pe Bulent şi izbucneşte în râs. "Vezi tu, voi ori sunteţi pripiţi ori gândiţi prea mult. E mult mai simplu, te-ai întrebat cum se numeşte cafeneaua? Acolo e omagiul! Vezi tu cum stau lucrurile? Voi, ca şi americanii, aveţi tot ce vă trebuie, trăiţi mult mai bine decât oamenii de-aici, dar nu-i veţi înţelege niciodată pentru că sunteţi superficiali. Aşa cum e acum aici la fel o să fie şi în Iran după ce vor ataca americanii. Vor încerca să facă ceva, nu vor reuşi şi vor avea nevoie tot de oameni ca mine sau ca Tariq. Aici oamenii nu au rachete, tancuri şi zgârie-nori. De fapt nici voi nu le aveţi pentru că nu mănânci rachete la micul dejun. Noi, în schimb, avem viaţa. Când punem întrebări celuilalt o facem pentru că vrem să-l cunoaştem, voi o faceţi doar ca să profitaţi. De-aceea suntem diferiţi şi tot din aceeaşi cauză noi murim liniştiţi, iar voi nu ştiţi de ce aţi trăit." 

(va urma)

Lumea de azi(I)

„Lumea e exact ca un ibric de cafea. Are nevoie de foc pentru a se 

pune în mișcare, dar trebuie să stai cu ochii pe el. Dacă focul e 

prea mic nimic nu se mișcă în ibric, dacă e prea mare cafeaua dă 

în foc, îl stinge și totul se răcește.” 

Hassan (cafegiu din Bazarul Egiptean)

Lumea pare cuprinsă de flăcări. Din toate colțurile sale sosesc vești nefericite, un război final pare a ne încolți pe măsură ce falșii profeți dezvăluie date limită, cu rezonanțe nefaste, date de la care lumea promite să se schimbe ireversibil. Suntem prinși între scenarii categorice, temeri care ne hăituie sufletele și o existență imediată pe care suntem tentați să o ignorăm. Ce se întâmplă? Unde ne aflăm? Cât mai avem? Sunt întrebări inevitabile cărora nu le putem da un răspuns. Nu ne-am pus însă niciodată întrebarea dacă trebuie într-adevăr să avem de fiecare dată un răspuns. Lumea merge înainte indiferent de răspunsurile sau temerile noastre. Cu toate acestea, materia din care suntem făcuți nu ne dă pace și ne obligă să facem o simplificare, să ne imaginăm un scenariu și, de ce nu, să credem în el.

N-am mai făcut de mult „turul lumii”, așa că mă gândeam că e un moment prielnic să privim micul nostru glob dintr-o altă perspectivă, aceea a oamenilor obișnuiți aflați sub umbra vremii. Hassan, cafegiul din Istanbul mi-a deschis ochii zilele trecute, atunci când insista să mă învețe secretul cafelei lui. Tocmai fuseseră condamnați vreo trei sute de ofițeri, doi generali și un amiral. Pentru oricine cunoaște faptul că în Turcia armata este(era) paznicul democrației, știrea i se pare ruptă de realitate, aproape imposibilă. Condamnarea unor fruntași ai armatei este ceva aproape incredibil. Mai mult, Turcia masează trupe la granița cu Siria în timp ce privește cu atenție la Iran. În interiorul țării recrudescența mișcărilor kurde pare mai proaspătă ca niciodată cu toate că e vorba de o problemă pe care eram tentați să credem că s-a pus praful. Hassan, în timp ce asculta cu mâna vibrațiile ibricului privea imperturbabil televizorul de unde curgeau știrile negative sparte doar de câteva elemente minore de fapt divers. Tu ce crezi? - l-am întrebat în timp ce turna lichidul magic în ceașcă. „ Sultanul a avut de fiecare dată ultimul cuvânt ” - mi-a răspuns bătrânul și-atunci am înțeles ce se petrece de fapt. În Turcia nu avem altceva decât o altă manifestare a primăverii arabe, un fel de variantă soft, exersată în democrație, dar croită după același model. Erdogan e sultanul, omul providențial, noul calif, cel care se crede așteptat de toată suflarea musulmană. Cu toate că declarativ îl apără pe Atatürk, în realitate are o ură istorică și o dorință infinită de răzbunare pe cel care a sufocat imperiul. El se visează mai mare decât Suleiman şi consideră că a sosit momentul s-o arate, să scrie noua istorie a sultanatului sau, de ce nu, a imperiului său. Turcul de rând privește calm răfuielile, a mai trăit asta cândva, pare să cunoască despre ce e vorba. Sultanul s-a reîntors, iar vechea lege va începe să-și facă loc din ce în ce mai vizibil. Asta probabil până când un altul, cu ochii însângerați, îl va pândi din capul scării pe Sultan și, cu o mișcare rece, îi va doborî capul dintr-o singură mișcare de iatagan.

Din Tel Aviv, Ariel îmi spunea acum vreo șase luni că trebuie să-l vizitez urgent. „Nu știm cât timp vom mai fi aici, așa că e timpul să vii să mai vezi Israelul, poate pentru ultima oară”. Ariel, frizerul șmecheraș care pare a trăi în paralel și viața sa uitată undeva printr-o mahala a Iașiului, omul care te face să râzi cu lacrimi la bancurile cu evrei, monumentul de optimism și de voie bună, era cel îngrijorat. Privea la televizor evoluția Fraților Musulmani în Egipt și-mi spunea că dacă Egiptul trece „în partea cealaltă” pentru ei s-a cam terminat totul. „Cu siguranță egiptenii vor încălca tratatul cu noi și vor veni cu armata până la graniță”. Și, din acel punct, totul părea simplu pentru Ariel. Înconjurați de o mare musulmană gata să se reverse peste ei nu vor mai avea nicio șansă. „Acum mi-e frică de profeția rabinului nebun”, mi-a spus într-o altă convorbire. Rabinul nebun e un prieten de-al lui care se apucase să facă un fel de inventar al profețiilor moderne. O noapte întreagă ne-a povestit despre chestii inimaginabile, găsite prin surse care mai de care mai obscure, greu de verificat și, uneori, surprinzătoare. În acea seară ne-a povestit de profeția unui musulman referitoare la un masacru al evreilor care urmează să se petreacă în Ierusalim. Pentru prima dată am văzut cum fața veselă a lui Ariel s-a schimbat ca și cum fantomele trecutului îl bântuie. Văzusem ceva similar pe fața lui atunci când îmi povestise despre atrocitățile prin care trecuseră bunicii lui, despre pelerinajele pe care le face prin Europa, prin locurile unde știe că rude de-ale lui s-au prăpădit într-un mod tragic. Când rabinul a vorbit despre profeție am izbucnit în râs spunându-i că e primul evreu care se uită în gura musulmanilor. „Nu-i așa, mi-a spus el, dacă-ai trăi cu frica noastră n-ai mai râde!”. Am înțeles, pentru a câta oară, că a privi detașat o situație e, de fapt, o superficialitate.

De partea cealaltă, Mohamed din Cairo îi blestemă pe toți. Turiștii au scăzut și ceea ce mai prinde de la aeroport sunt mărunțișuri. Își plimbă zi de zi taxiul care e din ce în ce mai gol. Norocul său e în câteva ambasade care-l mai solicită când şi când. Înainte îl înjura pe Mubarak, acum îl înjură pe Mursi. Îi spun despre temerile lui Ariel și începe să râdă. „Păi evreii trebuie să se roage să încălcăm tratatul și să ducem armata în Sinai”. După înlăturarea lui Mubarak Sinaiul s-a transformat într-o țară a nimănui apărând tot felul de organizații mai mult sau mai puțin teroriste. Chiar dacă scopurile afișate sunt, de multe ori de natură religioasă, în realitate e vorba de trafic, bani negri, arme, droguri, adică adevărate rețele de crimă organizată. Confruntările dintre ei și autorități sunt din ce în ce mai dese, și, în cazul în care tratatul referitor la menținerea controlului strict al trupelor armatei egiptene din Sinai va fi respectat, atât Egiptul cât și Israelul vor avea de pierdut deoarece un tărâm al teroriștilor nu convine nimănui. Așa că intrarea armatei egiptene în Sinai este nu numai inevitabilă, ci chiar de dorit pentru evrei. În ceea ce-l privește pe Mursi, Mohamed e rezervat și spune că o s-o sfârșească rău. „E între ciocan și nicovală. Frații musulmani îl obligă să fie radical, în timp ce americanii îl comandă prin intermediul banilor. Dacă americanii taie ajutoarele Mursi se va prăbuși mai rău ca Mubarak”. 

În Alexandria, Daniel(folosesc un nume fictiv poate din cauza paranoiei mele, dar sunt convins că e mai bine aşa) trăieşte într-o teroare continuă. Avansul Frăţiei şi al celorlalte mişcări ultrareligioase îl disperă. Din punctul de vedere al egipteanului, Daniel are tot ce-şi doreşte: o groază de afaceri, sute de angajaţi şi o viaţă la care extrem de puţini pot visa. Are în schimb un mare dezavantaj: e creştin copt şi pentru el viaţa are o cu totul altă dimensiune. Frica l-a făcut să-şi mute soţia şi cei doi copii în Elveţia, iar nevoia încă îl ţine legat de locul pe care-l ştie de-o viaţă. „De când a început nebunia cu filmul nu mai am somn. Mi-e frică în fiecare seară că nu voi mai apuca dimineaţa. Cu toate acestea nu mă pot muta. N-aş putea trăi acolo unde lumea te judecă numai după contul pe care-l ai în bancă.” Afacerile-i merg aproape la fel de bine ca înainte, însă e unul dintre cei care-l regretă sincer pe Mubarak. În Cairo, bunul său prieten Mohamed(nu taximetristul, ci un prosper om de afaceri) are o cu totul altă percepţie. Consideră că ceea ce se întâmplă e normal, că Fraţii Musulmani nu trebuie priviţi ca duşmani şi că accesul democratic la putere al lui Mursi e de bun augur. „Şi în Europa sunt partide religioase sau naţionaliste. La fel e şi aici. Dacă poporul asta vrea, e bine să se întâmple cum vrea poporul. Daniel e speriat de instabilitate şi de nebunia unor frustraţi. Va trece şi asta! Uşor, uşor excesele vor dispărea şi toată lumea va trăi în linişte. Doar aşa trăim de mii de ani.” Mohamed e mulţumit. Afacerile-i merg de la o zi la alta mult mai bine şi crede că acum doar cerul e limita. De Daniel îl leagă o prietenie veche şi sinceră. Au fost colegi la Universitatea Germană şi de-atunci sunt practic nedespărţiţi. Îmi spune râzând că încă nu şi-a plătit toate datoriile pe care le are la Daniel. E vorba de vreo 10 dolari pe care i-a împrumutat în studenţie şi pe care nu-i va înapoia niciodată pentru că „dacă vreodată ne va îndepărta ceva, cel puţin datoria asta o să ne ţină uniţi”. 

(va urma)

Hartile nedumeririi

Eliminarea Google Maps din noua versiune a iPhone se dovedește a nu fi altceva decât începutul unui dezastru. Dincolo de poziționările hazlii ale unor orașe, de încurcături ale numelor străzilor sau de alte numeroase erori specifice începutului, serviciul de la Apple mai are o problemă: este doar o copie nereușită a celui de la Google. 

Strategia de lansare a serviciului cu tam-tam s-a dovedit a fi una greșită. Nu poți prezenta ca noutate absolută un serviciu mediocru a cărui unică noutate este reprezentată de câteva elemente având un grad superior al detaliului sau de două-trei shortcut-uri inspirate. Este mult prea puțin și mult prea dezamăgitor pentru Apple. Ceea ce face ca, pentru utilizatorii iPhone să se pună problema nu când va repara Apple erorile din serviciul de hărți ci cum pot rula Google Maps pe noile telefoane. 

Problema hărților se dovedește a nu fi fost nimic altceva decât un simplu hatâr costisitor al șefilor companiei. Confruntați cu o lipsă cronică de idei, oficialii Apple s-au gândit să-și impună noul telefon cu chestiuni minore de genul „mai subțire”, „ecran mai mare” sau „baterie mai puternică”. Toată lumea știe că acestea sunt caracteristici specifice evoluției, chestiuni la care toată lumea se așteaptă. 

Personal consider că, în ciuda succesului de vânzări așteptat, iPhone se dovedește a fi doar o șlefuire a modelului anterior, noutățile nefiind atât de revoluționare pe cât au fost prezentate de oficiali. Criza de idei de la Apple este principalul element de risc al companiei. Dacă ne gândim la faptul că mini iPad-ul nu este altceva decât o încercare de a ocupa segmentul dominat copios de Samsung prin Galaxy Note, ne putem da seama că americanii sunt într-o criză profundă de idei. Criză care, pentru Apple poate echivala cu intrarea în banalitate.

Urmatoarea (r)evolutie

Comentariile articolului de ieri mă fac să cred că în articolul de astăzi voi dezamăgi multă lume întrucât așteptările unora sunt extrem de mari. Multe dintre ideile de ieri țineau mai degrabă de revoluție decât de evoluție, ceea ce le-a descalificat de la a avea potențial pe termen scurt. Fără a exclude materializarea rapidă a vreuneia dintre ele vă voi spune că ideea mea se referea la cu totul altceva, atacând piața unui echipament practic omniprezent.

Prin 1996(sper să nu mă înșel) Larry Ellison ne vorbea despre moartea desktop-ului tradițional introducând în atenție un nou concept, anume network computer-ul. Având în vedere piața enterprise, lucrurile prezentate de Larry păreau logice deoarece promiteau simplificarea arhitecturii generale a rețelelor mari, reducerea costurilor și o eficiență sporită. Ideea lui Ellison nu era atât de originală pe cât s-ar putea crede. Cei mai bătrâni știu bine că bătrânul IBM avea în cap încă din anii '60 o asemenea arhitectură, doar de aceea au introdus mainframe-ul pe piață. Cu toate că „noul concept” al lui Larry părea logic, network computer-ul a murit. Ieftinirea componentelor a generat desktop-uri din ce în ce mai performante condamnând la uitare tot conceptul de network computer. În plus, nici serverele acelor vremuri nu erau atât de puternice pentru a susţine la un nivel mulţumitor sute sau mii de computere.

Între timp au mai fost încercări de revitalizare a network computer-ului, mulți din giganții hardware având oferte de „thin client”, însă prețurile reprezintă un impediment major. Și aceasta deoarece este de-a dreptul penibil să arunci 200-300 EUR pe un sistem chior când, cu același preț poți achiziționa un desktop. Ei bine lucrurile sunt pe cale să se schimbe deoarece elementul care va conta enorm va fi chiar prețul.

Cu toate că existau concepte similare de mai multă vreme, revoluția în ceea ce privește arhitectura s-a produs în acest an. Este vorba de Raspberry Pi, o placă de mărimea unui card având absolut toate funcționalitățile unui computer. Marketat ca un sistem complet la 25$(ma rog, se-ajunge pe la 35-40), conceptul a șocat, iar comenzile i-au sufocat pe inițiatorii proiectului. Raspberry Pi a fost începutul însă alternativele abundă, unele dintre ele fiind chiar mai vechi, dar mai prost marketate. Beagleboard, Gumstix, IGEP, Mele A100 sunt doar câteva din alternativele la placa englezilor. Lupta însă s-a ascuțit în momentul în care VIA a anunțat că urmează să lanseze un competitor direct pentru Raspberry Pi, anume APC. O placă all-in-one la 49$ care rulează Android.

Și-acum să facem pasul înainte. Ceea ce v-am expus mai sus nu reprezintă nimic altceva decât faptul că  avem deja hardware-ul care permite revoluționarea desktop-ului. Utilizând aceste plăci se pot construi computere de mărimea unei telecomenzi(sau chiar mai mici), silențioase și destul de puternice pentru utilizatorii actuali. Practic network computer-ul lui Ellison are toate șansele să renască și, mai mult, să stârnească o adevărată isterie. Dacă în urmă cu cincisprezece ani desktop-ul omora NC-ul datorită prăbușirii prețului componentelor, iată că NC-ul își ia revanșa . Un sistem care va costa undeva între 50-100 EUR va fi greu de refuzat. Mai mult, în mediul enterprise un asemenea sistem este de mult timp așteptat. Fără ventilatoare sau alte elemente mobile, cu un consum mic și pretabil aplicațiilor business, noul network computer este ceea ce așteaptă marile firme. De ce spun asta? Simplu, virusul cloud intră încet și sigur în mediul business, astfel încât clientul ieftin este fix veriga lipsă din întreaga ecuație. Să schimbi o mie de sisteme cu 50 000 $ este ceva incredibil acum, dar perfect realizabil în scurt timp.

Dacă în mediul business avantajele ne sunt clare, să vedem care pot fi avantajele utilizatorului casnic. O să fac apel tot la memorie pentru a vă aduce aminte de fenomenul Sinclair Spectrum. Ei bine, un asemenea sistem poate reprezenta acum ceea ce a fost Spetrum-ul în vremea sa. Pentru utilizatorul casnic, doar adăugarea unui card de memorie sau a unui SSD transformă NC-ul într-un desktop cu tot ce-i trebuie. Am uitat să amintesc un amănunt interesant: aceste arhitecturi permit și interfațarea cu diverse dispozitive, combinând cumva Arduino cu desktop-ul(nu e cea mai fericită exprimare, dar înțelegeți la ce mă refer). Practic, desktop-ul de-acasă este pretabil și interfaţării cu lumea reală, micilor automatizări ceea ce, pentru oricine reprezintă un nou univers.

La capitolul software, mai precis al sistemelor de operare, deja există o groază de alternative. Pornind de la ArchLinux, o versiune extrem de bine optimizată pentru arhitecturile ARM și continuând cu Chrome OS sau cu mai noile inițiative gen "Boot to Gecko", toate acestea constituie platforme ideale de lucru. Posibil ca în această categorie să intre și Windows RT, dar trebuie să vedem cât de mult va fi dispus Microsoft să „deschidă” sistemul și să renunțe la limitările artificiale pe care le-a impus.

Ceea ce lipsește pentru ca ce-am descris să devină realitate este un jucător mare din mediul global care să aibă viziunea necesară deschiderii acestei pieţe. Pentru a impune arhitectura e nevoie de cineva puternic, capabil să ofere atât un preț mic cât și o calitate adecvată. Deocamdată n-a apărut însă, atunci când vă veți întâlni cu un buzz mediatic referitor la computerul de 99$ va trebui să vă uitați pe cotațiile acelei companii și să vedeți dacă nu cumva e o oportunitate majoră.

Revolutii si evolutii

În urmă cu două săptămâni a încetat din viață Bill Moggridge. Pentru mulți, numele lui nu spune mare lucru. Dacă vă voi spune că a fost unul dintre fondatorii GRiD Systems Corporation probabil că nu voi face decât să vă conduc într-o negură și mai mare. Așa că e timpul să clarificăm misterul din spatele unor nume, pe nedrept, mai puțin cunoscute.

Ei bine, să începem cu începutul. Bill Moggridge este creatorul laptopului. GRiD Systems este compania care a introdus noul concept pe piață producând primul laptop din istorie, Grid Compass. La un preț de intrare de 8150$ nu era tocmai o variantă de luat în calcul pentru omul de rând. Cu toate acestea, firma a avut ceva comenzi, în special din partea forțelor armate americane și NASA. Era anul 1982. De-atunci multe lucruri s-au schimbat însă conceptul novator al lui Moggridge a supraviețuit. Ca multe alte idei geniale, design-ul novator al lui Moggridge n-a avut succes din start. Chiar dacă și-a găsit cu ușurință aplicabilitate în domenii sensibile precum apărarea, drumul său către cucerirea marelui public a fost unul destul de lung pentru perioada pe care o trăim. 

Industria secolului XX ne-a oferit o groază situații în care concepte revoluționare, inițial ignorate, au devenit, după o perioadă de coacere, adevărate bombe de isterizat masele. iPod-ul își trage seva din walkman-ul celor de la Sony a cărui paternitate a fost contestată de adevăratul inventator, germano-brazilianul Andreas Pavel. Într-un final, după procese costisitoare, Sony a ajuns la o înțelegere cu Andreas Pavel, despăgubindu-l cu o sumă rămasă secretă și recunoscându-i meritele. Dispozitivul lui Pavel n-a avut succes de la început. Inițial el a încercat să vândă patentul coloșilor vremii(Grundig, Philips, Yamaha), dar aceștia n-au fost interesați. Doi ani mai târziu, în 1979, Sony scoate pe piață walkman-ul și începe revoluția „muzicii la purtător”. 

Ceva mai recent avem conceptul de tabletă introdus de Microsoft undeva la începutul anilor 2000. A dat frumos în timpul unor campanii de marketing ale companiei după care conceptul a părut să se stingă. Aceasta în ciuda faptului că vreo câțiva producători de hardware, cuceriți de generozitatea designului, au încercat să-l pună imediat în aplicare. N-a mers atunci. A trebuit să mai treacă ceva vreme până când Steve Jobs a „șlefuit” conceptul scoțând la lumină iPad și declanșând nebunia tabletelor. Exact la momentul potrivit, exact când piața avea nevoie de el!

Mai vreți exemple? Veți găsi destule. Automobilul, telefonul, televizorul și atâtea alte obiecte ale confortului nostru personal au cunoscut același pattern de dezvoltare: conceptul revoluționar, uitarea aparentă(intrarea în adormire) și apoi evoluția explozivă. 

Motivul pentru care m-am hotărât să vă aduc în atenție toate aceste exemple este acela de a înțelege că istoria este cumva nedreaptă. Există revoluționarii, geniile care deschid drumul și cei care știu când e momentul să profite. Este un pattern care se repetă de când lumea, o luptă în care revoluția deschide drumul, în timp ce profitul adevărat se face din evoluție.

Nu întâmplător am scris acest articol ci datorită faptului că industra IT cred că se află în pragul unei noi isterii generate de un concept al anilor '90. Semnele sale se văd, dar încă nu a apărut persoana providențială care să șlefuiască respectivul concept și să profite din plin de el. Însă nu vă voi dezvălui astăzi care cred eu că va fi „noua revoluția”, ci vă provoc să spuneți voi, în secțiunea de comentarii, care credeți că va fi acesta. Mâine vom continua subiectul. 

Uniunea bancara

După ce hotărârea Curții Constituționale a Germaniei a dat verde planurilor de ajutorare, oficialii Comisiei Europene s-au gândit să meargă mai departe, propunând o uniune bancară. Ca de fiecare dată,  s-a pornit de la o idee bună a cărei propunere de punere în practică a fost de-a dreptul prostească. De altfel, pe zi ce trece conștientizăm din ce în ce mai mult că superficialitatea, prostia și heirupismul par a fi trăsături caracteristice popularilor. 

Rezultatele erau simplu de intuit încă de la momentul propunerii. Prima țară care s-a declarat împotriva uniunii bancare a fost Suedia. A fost imediat urmată de Polonia care, prin vocea ministrului de finanțe Jacek Rostowski a transmis un mesaj cât se poate de clar:

„La această oră, propunerea Comisiei Europene nu ne interesează absolut deloc. Nu putem participa la o instituţie în care nu dispunem de drept de vot, fiind însă supuşi deciziilor acesteia. Nu se pune problema.”

Lucrurile au devenit însă și mai complicate la întrunirea miniștrilor de finanțe din UE petrecută sâmbătă în Cipru. Acolo s-au văzut clar diferențele de opinie. Astfel, în timp ce ministrul francez a propus un calendar alert de „predare a controlului”, Wolfgang Schäuble a obiectat solicitând mai întâi realizarea unui test de stress bancar la nivel european. Mai mult, au fost obiecții puternice referitoare la instituția sub care să se realizeze această uniune. Într-un fel Schäuble are dreptate atunci când spune că Banca Centrală Europeană(sau altă autoritate centrală) n-ar trebui să fie implicată în supervizarea tuturor băncilor ci numai a celor foarte mari, cu impact major în regiune. La ce nivel de centralizare s-ar ajunge și în ce monstru s-ar transforma BCE în condițiile în care ar deveni „șefa” a peste 6000 de instituții din Uniune? Suedezul Anders Borg a reluat nemulțumirile în ceea ce privește interacțiunea membri-non membri în cazul realizării uniunii bancare. Practic băncile din țările cu monedă proprie vor trebui să se supună deciziilor BCE fără a avea drept la vot, ceea ce se poate traduce într-un dictat aberant. Este o măsură care, în forma actuală n-are absolut nicio șansă de a merge mai departe deoarece, în această privință, orice stat membru al UE își poate exercita dreptul de veto. Faptul că înainte de întâlnire erau doar două state care se pronunțaseră împotriva uniunii bancare, iar după numărul nemulțumiților a crescut la patru, spune multe.

În concluzie cred că propunerea Comisiei Europene reprezintă o mostră clară de prostie galopantă. O asemenea mișcare nu se poate face forțând termenele și fără o analiză serioasă. Încă odată, dacă mai era nevoie, Comisia Europeană demonstrează că e incapabilă să înțeleagă ce e Europa acum și cum se poate construi viitoarea Europă. Știu că mulți birocrați mediocri visează la un fel de dictat netransparent al șobolanilor din subsolurile instituțiilor europene, dar acest lucru nu se va întâmpla. Cei care-și imaginează că devianții din PPE vor reuși să instituie în Europa un model similar URSS își fac iluzii. Lumea se schimbă, iar prostovanilor care au împins continentul în dezastru deja le fuge pământul de sub picioare.