Cum sa violezi o recesiune

De la anunţul triumfal al piticului cum că România a ieşit din recesiune am tot aşteptat de la aşa-zişii economişti cu ştaif ai ţării să exprime un punct de vedere articulat. Şi, dacă în vitejia lor n-au curaj să contrazică o asemenea autoritate în materie, m-aş fi aşteptat ca cel puţin să fie exprimate îndoieli între paranteze. Evident că nimeni n-a exprimat nimic, iar aceasta cred că este dovada cea mai relevantă a faptului că ţara, pe zi ce trece, se transformă într-o aglomerare de proşti ale căror mişcări sunt date numai de instinctele primare.

Un om cu minime cunoştinţe le-ar fi replicat croitoraşilor de la putere două argumente cât se poate de evidente. Primul şi cel mai evident ar fi acela că ieşirea din recesiune nu se face în momentul în care ai două trimestre consecutive de creştere. Aceasta este un indicator simplificat pentru cei care au cunoştinţe economice limitate. Indicatorul amintit a fost menţionat prima dată în 1975 într-un articol din New York Times în care statisticianul Julius Shiskin propunea, pe lângă acesta, o groază de alţi indicatori meniţi a identifica perioadele de recesiune. În ţările serioase, identificarea perioadelor de recesiune revine unor organisme care, numai în urma unei analize macroeconomice riguroase se pronunţă în legătură cu acest subiect. Al doilea argument care ar fi trebuit scos în evidenţă este acela că raportarea la trimestrul anterior este o aberaţie în macroeconomie. În momentul în care vrei să studiezi datele statistice te raportezi la perioada corespondentă a anului anterior pentru a nu permite apariţia unor erori în analiză(erori induse de sezonalitate). Din acest punct de vedere, T1 a fost primul trimestru de creştere economică, iar dacă boc vrea să prezinte triumfal ieşirea din recesiune ar fi trebui să mai aştepte vreo trei luni.

Desigur, aceste elemente minore ar fi trebuit să fie cunoscute de unii care au pretenţia că ţin în mână frâiele ţării. Credeţi că are cineva habar de asta? Eu unul cred că nu, dar, de asemenea, cred că ne merităm pe deplin soarta. Trăim într-o ţară în care aproximativul este literă de lege, iar prostia un element aspiraţional.