Everyday We're Çhapulling

O escala de o zi şi jumătate în Istanbul mi-a permis să trăiesc „live” desfășurarea unei părţi a evenimentelor din piața Taksim. Mai mult, reîntâlnirea cu o parte a unor buni prieteni de-acolo mi-a confirmat opiniile însă, în același timp mi-a dezvăluit elemente pe care efectiv nu le percepusem până atunci.

Când vine vorba de Turcia lucrurile sunt încurcate. Dacă stăm să ne gândim că societatea laică a fost implementată de un dictator moderat(Atatürk), că multe din principiile statului modern au fost adoptate cu forța și că, parcă dintr-o ironie a istoriei, tocmai partea asiatică, cea care l-a impus pe Mustafa Kemal Atatürk, este cea mai puternică susținătoare a filonului musulman, începem să înțelegem că trăim un recurs al istoriei.

Contrar opiniilor livrate de media, viața în Istanbul(cu siguranţă şi în celelalte mari oraşe) decurge cât se poate de normal. Dacă vizitezi numai peninsula istorică, n-ai cum să-ți dai seama că ceea ce se vede la televizor se întâmplă și-n realitate. Doar atunci când urci dinspre İstiklâl spre Piața Taksim înțelegi esența mișcării. În timpul zilei, mase compacte de manifestanți se formeaza la baza İstiklâlului și pornesc spre Taksim ca într-un pelerinaj. Strigarea sacadată a sloganurilor, din câteva mii de piepturi simultan, nu are cum să te lase indiferent și este răsplătită de simplii trecători cu aplauze. Aici e diferența pe care o înțelege oricine: dacă zona având ca centru de gravitație Sultanahmet este mai apropiată de Turcia profundă, cealaltă zonă, care gravitează în jurul pieței Taksim, reprezintă Turcia modernă, laică, disperată de mișcările tradiționalist-musulmane promovate de Erdogan.

Ziua manifestațiile sunt cât se poate de OK. Nu vezi picior de polițist. Atmosfera e destinsă și, dacă te uiți la tarabele apărute din senin n-ai cum să nu-ți dai seama de spiritul comercial al turcului. Dacă înainte găseai din loc în loc doar comercianți de castane, acum pare a se fi născut o nouă generație. Precum ciupercile după ploaie au apărut din pământ comercianți de steaguri și baloane imprimate cu chipul lui Atatürk, de goarne, tobe și alte instrumente de produs zgomot. De asemenea, la mare căutare sunt vânzătorii de echipamente absolut necesare confruntării cu poliția: măști de gaze și ochelari de scafandru. Acesta e spiritul comercial turcesc: adaptabil și pregătit să profite de orice oportunitate.

Noaptea însă situația se schimbă. Poliția încearcă degajarea zonei, dărâmarea baricadelor și gonirea manifestanților. Cei dotați cu ochelari speciali și mască de gaze rezistă asaltului inițial al grenadelor lacrimogene, însă, în momentul în care tunurile de apă din blindatele poliției intră în acțiune lupta devine inegală. Ripostele sunt dure, oamenii se radicalizează și împart cu generozitate bolovani poliției. Lupta se întețește, arestările se înmulțesc și abia spre dimineață situația se mai liniștește. A doua zi lucrurile o iau de la început după același tipar.

Ieri însă s-a produs o ruptură. Încercarea de degajare totală a pieței Taksim a însemnat începutul războiului radical împotriva manifestanților. Ceea ce vom avea de-acum înainte va fi repunerea pe tapet a unui mai vechi pattern pe care și noi l-am trăit. Probabil vom vedea, după o bătălie pe cinste, o groază de oameni de bine deplasați spre marile orașe pentru a restabili ordinea de drept și pentru a face curățenie în piețele pângărite de haitele de necredincioși. Va fi încununarea succesului politic al lui Erdogan, dar, în același timp, începutul sfârșitului său. Societatea turcă este deja ruptă iremediabil în două. Între nevasta ninja a simpaticului vânzător din bazar și femeile care tremură atunci când vorbesc despre posibila revenire la o societate musulmană este o ruptură iremediabilă. Cale de mijloc nu mai există chiar dacă victoriile clamate de o tabără sau de alta sunt anunțate cu mândrie. Dacă pe tărâm economic Erdogan a reușit, în ceea ce privește societatea a dat cel mai mare rateu al său. Oricât de sultan se visează el, oricâte succese viitoare va avea, stihiile rupturii pe care a produs-o îl vor urmări mult timp de-acum înainte. Probabil mult mai mult decât și-ar dori el. Istoria e nedreaptă; atunci când faci un lucru bun și unul rău, ea e obișnuită să-l uite treptat pe cel bun și să-l accentueze pe cel rău. Și, probabil, pe măsură ce va îmbătrâni, fantomele trecutului îl vor bântui pe Erdogan din ce în ce mai mult, reamintindu-i că greșelile niciodată nu rămân neplătite.