Minunata lume noua

Cu siguranță, orice om care are cât de cât capul pe umeri a fost cuprins de întrebări referitoare la rostul și destinul lumii. Orice om care a studiat dezvoltarea societății umane, care a intrat în fascinanta poveste a istoriei s-a văzut incapabil de a rămâne doar cu istoria fără a încerca o extrapolare. Privind prin intermediul evenimentelor istorice, viitorul pare a prinde formă. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri ca și cum microbul profeției, al dorinței de a intui, ar fi adânc sădit undeva în profundul nostru.

Noi, ca ființe, pare că am fost programați să căutăm fericirea. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor viața noastră a intrat în alt ev. Cu siguranță că trăim infinit mai comod decât acum un secol, că avem acces la mai multe surse de distracție, că putem să ne deplasăm mai ușor s.a.m.d. Suntem mai fericiți? Am evoluat? Direcția în care mergem e una bună? Sunt întrebări la care numai superficialii pot răspunde cu  da sau nu. Pentru ceilalți, oricare din aceste întrebări e un punct de plecare pentru alte dileme.

Tind să cred că cel mai șocant moment din istoria omenirii a fost Primul Război Mondial. Desigur, cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai atroce, a adus mult mai multe victime, dar deja avusese cumva terenul pregătit, lumea trecuse de șocul inițial; ceea ce a urmat a fost doar o dezvoltare normală, o perfecționare a conceptelor care fuseseră deja dezvăluite. Primul mare Război Mondial a trezit umanitatea din dulcele trai călduț care se instalase. Revoluția industrială începea să-i arate omului că dezvoltarea tehnologiilor nu produce doar mai mult bine ci este capabilă să producă, în același timp, și mai mult rău. O lege a compensației care a triumfat dezastruos în anii care au urmat, o lege care ne-a împins în istoria pe care, din nefericire(sau poate din fericire), unii dintre noi am trăit-o.

Șocul Primului Război a avut meritul de a-i pune oameni în dilemă, de a-i obliga să se gândească la viitor. Orice război e un sfârșit de lume, însă, când un război se generalizează și cuprinde întreaga planetă, e cât se poate de clar că, în urma sa, lucrurile se schimbă iremediabil. Acesta cred că este setup-ul ideal care a făcut posibilă apariția dezbaterilor despre viitor sau, mai bine spus, trezirea din vechea letargie care cuprinsese omenirea și apariția semnalelor de alarmă referitoare la ceea ce urmează. Și, privind prin această prismă, nu e greu de înțeles de ce monopolul dezbaterii acestui subiect a fost deținut de Anglia: era cea mai dezvoltată națiune a lumii, avanpostul civilizației industriale, un fel de far al omenirii. Astfel cred că poate fi explicată apariția celor doi vizionari geniali din secolul trecut: Aldous Huxley și George Orwell.

În ceea ce-l privește pe Orwell, probabil nu au mai rămas prea multe lucruri de spus. Modul în care a intuit dezvoltarea societății comuniste, lumea hiper-controlată, teroarea permanentă și îngenuncherea personalității individului sunt lucruri pe care le-am trăit. Nu cred că există om care să nu fi fost uimit de lumea creată de Orwell în romanul 1984. Ceea ce însă este uitat e faptul că romanul lui Orwell a fost scris în 1948, dată la care comunismul avea deja peste treizeci de ani, iar stalinismul începuse să mănânce oamenii. Desigur, lumea era șocată de rezultatele nebuniei lui Hitler și nu mai avea forța expunerii mediatice a lui Stalin, celălalt nebun contemporan. Însă, unui observator atent, probabil că studierea realităților comuniste din URSS i-ar fi sugerat adevărata dimensiune a dezastrului. 

Nemeritat, Huxley a fost trecut cumva pe locul doi, cel puțin în acest colț de lume. Marcați de comunism și bolnavi de superficialitate, nu am avut puterea să ne aplecăm cu adevărat asupra mesajului lui Huxley. Ceea ce ne-a dăunat întrucât, pentru mulți, abia acum, când pare deja târziu, mesajul său prinde contur. 

Romanul „Minunata lume nouă” a fost scris în 1931. Societatea zugrăvită de Huxley e una perfectă, în care principiul de bază e asigurarea fericirii indivizilor. Natalitatea e strict controlată, copii se nasc artificial, iar destinul le este pre-configurat. În funcție de nevoile societății se știe cu exactitate cărei caste îi va aparține fiecare embrion. Destinul e o chestiune știută. Educația și reglementările sociale stricte asigură un parcurs liniar al individului de la naștere și până la moarte. Nu există altceva decât fericire și confort. Bolile au fost eradicate, bătrânețea desființată. Pentru orice frustrări există „soma”, drogul care-ți permite evadarea într-o lume chiar mai bună. 

Familia a fost desființată, nașterea naturală e ceva de neimaginat. Omul „Minunatei lumi noi” are tot ce-și dorește. Democrația absolută a revoluționat chiar și raporturile sexuale: „oricare dintre noi aparţine tuturor celorlalţi”. Fără familie nu există atașament, nu există gelozie, iar instinctele oricui sunt satisfăcute din plin. Încă din copilărie sunt încurajate jocurile sexuale, iar adulții își pot condimenta experiențele utilizând guma cu hormoni sexuali. Iată lumea! Totul se învârte în jurul științei, individul e respectat, iar timpul se măsoară începând de la apostolul noii lumi, preamăritul Ford. 

Orice binefacere are însă și un revers. Această lume a fericirii absolute nu poate exista fără un compromis. Iar compromisul este golirea individului, o superficializare absolută a populației care trăiește fericirea exclusiv prin satisfacerea instinctelor animalice. Ființa e goală, nu mai există. Orice ieșire a personalității care nu mai poate fi controlată prin soma primește un bilet dus pe o insulă unde i se asigură o viață alături de alți devianți excluși ai societății „normale”.

E greu de înțeles cum ar interacționa un om normal(a se înțelege actual) cu o asemenea societate. Huxley o face magistral introducându-l în acțiune pe „domnul Sălbatic”, un copil născut de o femeie rămasă din greșeală în sălbăticie(o rezervație naturală din America de Sud, loc unde triburilor li se permitea să trăiască după vechea și demodata paradigmă). Ajuns în civilizație acesta trăiește frustrările lucrurilor pe care nu le înțelege, are sentimente imposibil de înțeles în acea societate și se poate apropia doar de indivizii „devianți”, de cei care caută și alte sensuri vieții, de cei care-și pun întrebări la care este imposibil de răspuns. Finalul este cel normal și logic, singurul capabil să ofere sens minunatei lumi noi.

Ajuns aici, le recomand celor care n-au citit „Minunata lume nouă” s-o facă rapid. Și spun aceasta deoarece cartea este despre ceea ce trăim acum, despre modul în care ne vom transforma. Poate sună alarmant, însă explicațiile le veți găsi la sfârșit, în „Reîntoarcere la minunata lume nouă”. Este „adăugirea-explicație” pe care Huxley a făcut-o în 1958 și pe care o putem considera dovada geniului și a „vizionarismului” autorului. Veți înțelege din această lectură nu numai ce urmează, ci și cauzele profunde ale acestei „foi de parcurs”. Veți înțelege că majoritatea este cea care se mulează perfect „Minunatei Lumi”, iar minoritatea formată din cei care gândesc, care nu pot trăi cu spiritul captiv și superficial, trebuie să-și găsească propria cale de salvare, de supraviețuire.

P.S. Poate ați observat că în ultima perioadă am început să scriu mai rar și să abordez teme ceva mai îndepărtate de realitatea imediată. Am făcut-o deliberat pentru a mai curăța blogul de vizitatori nepotriviți. În acest moment cred că am ajuns la un optim în ceea ce privește calitatea cititorilor, motiv pentru care îmi propun ca, pe viitor, să găsim o nouă formă de interacțiune pentru subiectele cu adevărat importante. 

Cum nu vreau să schimb direcția acestui blog, mă gândesc la o altă platformă care să permită o mai mare interactivitate și un acces rezervat doar membrilor. Nu prea am habar ce-aș putea alege pentru acest scop, astfel încât orice sugestii sunt binevenite.