Maistrul si margarina

Dincolo de oamenii normali, picați în necunoștință la mijloc, o masă de peltici, cotoarbe, mediocri și zeci de alte produse ale subculturii pseudo-capitalisto-corporatist-mioritică se tăvălesc în chinuri prefăcute și isterii s(t)imulate. E aproape sfârșitul lumii, domnilor! Se dărâmează(sic!) planeta! Așa nu se mai poate, e o stare copleșitoare pentru intelectul nostru măreț! S-a ajuns chiar prea departe!

Stai și te crucești văzând cum avem de-a face cu îmbinarea suavă dintre psihologia bocitoarei pe bani, tandrețea celui care joacă rolul intelectualului rafinat și mistica băeatului de carter care nu se lasă până nu-și spune replica favorită în care „mă-ta” e elementul central, primordial.

În țara asta orbită de propagandă unii chiar trăiesc(sau joacă) din greu complexul bibiloului (sic!) de porțelan. Un domn -fost tovarăș - alături de mulți alții din gașca sa suspectă, se crede un soi de guru inatacabil, o bijuterie pe care n-ai voie s-o atingi nici măcar cu privirea. Scuzați-mi neștiința, ghiulul cu peatră(sic!) roșie se califică la bijuterii? Era o întrebare fără legătură cu subiectul.

Pur și simplu nu înțeleg de unde a răsărit ideea stupidă că dacă maistrul(!) supraponderal dă cu flegme, „victimele” sale n-ar avea voie să riposteze.  Mi se pare atâta comunism în această oligofrenă mostră de gândire încât aproape îmi provoacă voma. Că riposta e făcută într-un mod rudimentar, că se atacă folosind metode demne de „perversul de pe Târgul Ocna” și că nu sunt specialiști în formele desăvârșite ale fondului inexistent e deja altă discuție. Să nu înțeleagă oare „marele nostru cărturar” că dacă te amesteci în tărâțe te mănâncă porcii? Aș vrea să-mi spună și mie cineva(dintre cei care-l apără tăvălindu-se precum țigăncile-n fața secției de poliție) ce valoare intelectuală au materialele de propagandă postate de inatacabilul nostru? Am vaga impresie că nu se ridică nici măcar la nivelul celor în care-și țuguia limba către Geniul Carpaților cerându-și cu umilință publică iertare.

Stând și dând o tură prin istoria autohtonă, parcă-mi răsună în urechi vreo câteva mostre ale genialului Păstorel Teodoreanu. Fragmentele de mai jos, atât de autentice și vii, sunt mostre ale unor atacuri radicale ale vremii împotriva lui Iorga:

La Sorbona când se pune 
Franţuzeşte să vorbească 
Tot franţuzu-n sine-şi spune: 
Dulce-i limba românească!

     ***

Astăzi ştie orişicine 
Chiar de nu-i un om prea cult, 
Că Xenopol a scris bine 
Pe când Iorga scrie mult.
    ***
În răsboiu-ntregitor, 
Fugind de gloata interlopă, 
Marele învăţător 
A fost mobilizat ca popă.

Există și atacuri sub centură, dar care au același umor debordant și același tăiș nemilos. Spre exemplu, la adresa lui Tudor Arghezi, Păstorel spunea:

Când m-am dus la el acasă
Să-i văd caprele și iezii
Am fugit. Sta scris pe poartă
Câine rău Tudor Arghezi

sau, la un mod mai categoric:

Decât să stai închis la Văcărești
Privind pământul printre grătii
Mai bine nu mai nășteai 
Și rămâneai în p...a mă-tii.

Oricare dintre atacații de mai sus e un colos în comparație cu ofensatul nostru maistru. În plus, spre deosebire de mulți filfizoni 'telectuali ai zilelor noastre, în urma celor doi chiar au rămas opere de valoare. Cu toate că au fost controversați, mesajul lor nu s-a limitat la un cerc de țuțeri în care unul îl laudă pe celălalt și fiecare se auto-proclamă cărturar inatacabil. Studiind istoria, chiar n-am auzit să se fi făcut mitinguri de susținere în care să se propună interzicerea vajnicului Păstorel deoarece ar fi atentat la pudoarea unor coloși ai vremii. N-am auzit să se fi ars în piața publică volumul „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai”. Nici măcar nu i s-a interzis intrarea în cârciumi(de altfel, ar fi fost o tragedie pentru întreaga industrie).

Reîntorcându-ne în vremurile noastre, la dilemele pigmeilor care ne colorează viața publică, nu putem să nu remarcăm cum, în toată agitația care se face pe marginea cică linșajului, sunt aliniate - față în față - două tabere împestrițate cu odrasle de cominterniști, foști comuniști sadea sau de mai tinerei pe-atunci „băieți cu perspective” care trăgeau limbi dichisite dictatorului și care acum se descurcă precum peștele-n apă deoarece n-a fost nevoie decât să schimbe curul. Și, pentru ca tabloul să fie complet și complex, totul e condimentat cu securiști dovediți sau bănuiți, mai mult sau mai puțin „multi-culturali”, băeți(sic!) descurcăreți, capabili să aburească iremediabil orice naiv care s-ar încrede în ticăloșia ochiului albastru.

Trebuie să fii nebun să te situezi de-o parte sau de alta. E un război fals între jucători aflați, din punctul meu de vedere, pe aceeași parte a baricadei. Că unii se cred genii și alții cavaleri ai dreptății, ține de o politică a aruncării cu fumuri. În fapt nu e nimic altceva decât o uriașă caricatură cu pigmei, în care apar enormități precum pretenția aberantă a unora de a fi protejați de o ipotetică lèse-majesté. Oare nu s-a ajuns prea departe? Pentru orice om normal răspunsul ar fi da, însă suntem în România unde Maestrul se transformă natural maistru, iar Margareta, datorită unei greșeli de traducere, devine margarina, alimentul care cic-ar face bine la subțierea șoriciului și a stratului de șuncă. Și dacă veți avea curiozitatea de a înțelege de ce am ales „Maestrul și Margareta” pentru a ilustra metehnele maculate ale prezentului, lucrurile neclare vă vor apărea, articulat și coerent, în întreaga lor gingășie macabră.