De ziua ta

E ziua ta, drăcuţo, ziua de când, ridicându-ţi poalele-n cap, ai alungat din curtea ta gaşca aia perfidă de beţivani din Albion. Ţi-ai luat destinu-n mâini luptând cu vivacitatea fetei de la ţară pentru a demonstra că eşti o doamnă.

Dumnezeule, cât timp a trecut! Mai ţii minte cum nu te dădeai în lături de la nimic pentru a-ţi face o stare?  Cum tăbăceai centurile înnodând mădulare transpirate, cum navigai prin mocirle şi mirosuri grele? Merita, spuneai tu. Aşa aveai destui bani ca să ieşi duminica pe stradă îmbrăcată ca o mare doamnă. Şi şocai, draga mea. Toţi întorceau ochii după tine. Şi ce-ţi mai plăcea! Ceea ce-ţi scăpa era că ochii ăia nu se întorceau din admiraţie, iar damele care pufneau în râs n-o făceau pentru că te invidiau. Ştiu, erai mândră că-ţi puteai cumpăra haine scumpe. Însă, draga mea, din nefericire n-ai aflat niciodată că bunul gust nu se poate cumpăra.

Aveai bani, întotdeauna ai avut, însă asta nu te-a împiedicat să defilezi ca o paţachină chicioasă(sic!) împodobită precum bradul de Crăciun. Pe vremea aia erai o apariţie exotică, făceai trecătorii să-şi dea coate, dar aveai locul tău pe lume. Mereu mi-am spus că lumea asta e destul de mare pentru a face loc oricărui ciudat. Şi noi te lăsam în pace să-ţi faci săptămânala ta defilare (auto)demonstrativă. Erai doar o pată de culoare; de multă culoare!

Şi uite-aşa, din neatenţia noastră, ai reuşit să dai lovitura. Mai ţii minte duminica aia când te plimbai înzorzonată şi ţi-ai încrucişat privirile cu lordul ăla bătrân şi decrepit? A fost dragoste la prima vedere, spunea el. Şi tu erai mândră. De la mădularele transpirate şi-nghesuielile prin boscheţii centurii ai trecut cu frenezie la cearşafurile fine, la mesele aristocratice şi la petrecerile elitiste. Ai făcut-o cu un firesc dezarmant, ca şi cum ăsta ţi-ar fi fost locul de când lumea. Ce mai conta că lordul Evropius era surd, pe jumătate orb, impotent şi ramolit? Tu erai acolo, mai mândră şi mai împodobită ca niciodată.

Acela a fost începutul sfârşitului, draga mea. Tupeul tău de curvuliţă ieftină, accentul de ţărancă, dezinvoltura cu care râgâiai la masă şi firescul cu care trăgeai vânturi în timpul valsului au fost viruşii cu care ne-ai invadat. De-atunci toate acestea au devenit virtuţi, iar lumea s-a-ntors cu  fundu-n sus. Ne-ai cucerit, ne-ai terfelit, ne-ai făcut praf. Dacă ne-ai fi omorât ne-ai fi făcut mai bine pentru că n-am mai fi fost martorii acestor orori.

A trecut atâta timp de-atunci! Ne-ai asfixiat cu plozii tăi neghiobi. Pe stradă femeile se plimbă împopoțonate ca tine. N-au  mai rămas decât ruine ale trecutului, văcsuite şi peticite grosolan cu elemente de butaforie ieftină. Ai câştigat, draga mea. Nimic nu mai e ca atunci. Lumea arată jalnic, artificialul şi falsitatea sunt regula, iar cretinizarea e constanta. 

Mai e însă ceva care ne dă speranţe. Pe vremea aia, chiar şi aşa ieftină cu haine scumpe cum erai, aveai un dram de tinereţe-n tine, aveai o anumită supleţe care atrăgea, aveai totuşi un ceva care m-ar fi făcut să trec peste hainele ălea oribile şi să dau frâu liber instinctului de-a te înghesui printr-un cotlon întunecat unde nimeni n-ar fi aflat nimic despre pocinogul ăsta. Acum însă totul s-a schimbat. Nu eşti decât o jalnică obeză, cu burta ieşindu-ţi şifonată din pantaloni şi atârnându-ţi grotesc până la genunchi. Te-mbraci la fel de strident, te fâţâi la fel de mândră. Înainte ne smulgeai zâmbete. Acum doar greaţă. Căci ce sentiment poţi avea atunci când dai cu ochii de un cur precum un sac soios de slănină, tremurând în valuri la fiecare pas şi făcând curcubeul din imprimeul pe fond alb să pară un steag cu pete maronii fluturând în vânturile din ce în ce mai zgomotoase, mai puturoase şi mai umede?

N-o să-ţi ascund, draga mea, că acum, de ziua ta, nu avem gânduri prea curate legate de tine. Ştim că nu e frumos să doreşti moartea cuiva, dar de când l-ai băgat în comă pe bietul Evropius cu aerele tale insalubre, ne este pur şi simplu teamă. Te măreşti pe zi ce trece, şuncile tale băltesc peste noi. Nu ne e bine, chiar dacă unii dintre noi au căzut pradă farmecelor tale şi s-au tembelizat. Ne-am mulţumi dacă te-ai retrage acolo la tine acasă. Tu, plozii tăi şi toţi prietenii voştri cretinizaţi. Dar oare vei avea tu vreodată bunul simţ de a ne lăsa în pace? De a înceta să ne mai demonstrezi cât de doamnă eşti? Nu cred! N-ar fi în firea ta.

Dar noi nu suntem criminali, n-avem forţa şi dorinţa de sânge pe care le ai tu. Pur şi simplu nu-ţi putem răspunde cu aceeaşi monedă. Şi uite-aşa, de ziua ta, nu ne mai rămâne decât să te admirăm din ce în ce mai zgomotos, să-ţi oferim în semn de respect tone dulciuri cu arome savuros de artificiale, mii de hamburgeri de-ăia făcuţi de plozii tăi, cu mult gust de plastic  şi hectolitri de sucuri din sirop de porumb. Crede-ne că ţi le dăm din suflet, fără să ne pară rău de nicio picătură. Speranţa noastră, acum, de ziua ta, e că, până la urmă, poate te-o lua şi pe tine la el ăla mic, negru, cu coarne, de respiră greu. Şi, cine ştie, poate s-o mai curăţa şi lumea asta de prostie, imbecilitate şi gusturi îndoielnice.