A doua va fi mai crancena

Suntem în plină exuberanţă iraţională atât la nivel local, cât şi la nivel mondial. Este stadiul de maxim, acela în care marea masă a ajuns fascinată de un activ, ar face orice pentru a-l achiziţiona, dar preţul acestuia e atât de mare încât atingerea sa e practic imposibilă. 

De obicei, în asemenea perioade, cei care „acoperă golul” până la refuz sunt băncile. „N-ai bani să-ţi îndeplineşti visul? Nicio problemă, îţi dăm noi! Te va ustura, dar merită! Îţi vei îndeplini plăcerea care, altfel, ar putea deveni imposibilă pentru tine.” Ce poţi răspunde în faţa unui aşa bun samaritean? Aproape rămâi fără cuvinte şi aproape-ţi vine să-i pupi mâna pentru bunătatea cu care în schimbul promisiunii tale de a te face rob pe viaţă, el acceptă să-ţi ia comisionul gras şi dobânda babană pentru ca tu să-ţi faci hatârul de a arunca aiurea banii.

În timp ce în afară exuberanţa bitcoinului şi a asset-urilor virtuale se umflă precum un balon incredibil de elastic, în ţară ne reîntâlnim cu un „prieten” mai vechi şi-atât de cunoscut: piaţa imobiiliară. De vreo câţiva ani piaţa creşte pe tăcute, pe aceleaşi fundamente iluzorii. Ajutată teribil atât de către stat prin infamul program „Prima casă”(pe care-n scurt timp îl vom plăti noi toţi!), cât şi de către bănci - interesate să plaseze bani cu risc zero - piaţa noastră imobiliară a crescut precum Făt Frumos. Şi, pentru că mintea românului este scurtă, creşterea s-a făcut exact cu aceleaşi metehne. 

În zona comercială spaţiile de birouri s-au înmulţit precum ciupercile, ajungând să concureze lanurile de porumb în vecinătatea cărora au ajuns. Dacă ne-am lua după cifre, stocul de birouri al Bucureştiului e capabil să acopere fără probleme o creştere economică anuală de peste 20% şi asta mulţi ani de-acum încolo. Te şi întrebi sincer cu ce naiba se vor umple spaţiile acelea. Iar exuberanţa construcţiilor de birouri nu e oprită niciun moment. Noi şi noi proiecte sunt finanţate generos, din ce în ce mai departe de oraş, ca şi cum dezvoltarea industrial-economică ar fi similară perioadelor de reconstrucţie de după război. 

Similar stau lucrurile pe zona rezidenţială, unde programul „Prima casă” a umflat balonul într-un asemenea hal încât preţurile au depăşit de mult limita acceptabilă. La bătaie sunt scoase aceleşi imobile infecte din perioada comunistă, cu preţuri mult peste cele de dinaintea crizei imobiliare a anului 2008. Te întrebi ce s-a întâmplat între timp de-a crescut într-un asemenea hal valoarea lor şi singurul lucru pe care-l constaţi este că schimbarea într-adevăr s-a petrecut: imobilele au mai pus pe ele încă zece ani, elementele de infrastructură şi spaţiile comune s-au învechit şi mai mult, astfel încât acum tot tabloul e şi mai sordid decât era atunci.

Probabil, constatând toate acestea, vă gândiţi că salvarea vine din fondul imobiliar nou. Aiurea, aici lucrurile arată chiar mai înfiorător. „Sfântul profit” a făcut în aşa fel încât imobilele să fie băgate unul într-altul de parcă ne-am afla într-o criză de spaţiu fizic similară celei din Japonia sau Hong Kong. Pur şi simplu, imobilele nou construite sunt atât de înghesuite încât ai impresia că întreg poporul chinez ar urma să se mute aici. Şi, în ciuda acestui element vizibil cu ochiul liber, noi şi noi „rezidenţiale” se tot proiecteză

Construcţiile sunt făcute de mântuială, aceasta văzându-se la câţiva ani după ce imobilul e vândut, când „fericitul proprietar” e nevoit să tot peticească pentru a acoperi erorile de proiectare şi deficienţele de execuţie. Când e vorba de găsit un vinovat, totul merge pe principiul „prinde orbul scoate-i ochii”.

Din punct de vedere practic, toate elementele descrise anterior fac parte din ceea ce generic se numeşte „exuberanţă iraţională”. În mod normal, perioadele de exuberanţă sunt cele în care lumea se aruncă haotic în faţă, iar dacă faci parte dintre cei cu toate ţiglele pe casă poţi profita de ea. Întrebarea care se pune este dacă se mai poate profita de exuberanţa iraţională de pe imobiliarele autohtone. Marea majoritate a celor cu care am discutat susţin că este doar o etapă şi că abia de-acum înainte creşterile vor fi fabuloase, că e un moment propice investiţiei, că sunt mulţi bani în piaţă s.a.m.d. Sunt însă „argumente” pe care le-am mai auzit fix înainte de marele blocaj, astfel încât repetarea lor acum, în plin episod iraţional nu cred că ţine decât de o „rimă” hazlie a istoriei.

A existat însă o opinie a unui insider care la ora actuală „se descarcă” şi  care mi-a spus cu subiect şi predicat următoarele:

„De obicei, un indicator după care mă iau atunci când vreau să văd dacă piaţa creşte sau scade este preţul de închidere al tranzacţiei raportat la preţul de ofertă. Mai pe româneşte, „cât se lasă la preţ”  în urma negocierii. Prin vară, nici nu se punea problema de aşa ceva, iar dacă se lăsa din preţ era vorba de ceva insignifiant, pe la 1%, maxim2%. Acum lucrurile s-au schimbat şi, la ultima tranzacţie, vânzătorul a lăsat 20% fără să clipească, doar să se vadă scăpat de imobil. E o chestiune generală. 

Un alt element e numărul de telefoane pe care le primim în urma anunţurilor de vânzare. Faţă perioada similară a anului trecut, numărul de telefoane a scăzut de mai mult de zece ori. Pur şi simplu, la aceste preţuri, nu prea mai sunt cumpărători. În schimb, sunt asasinat cu cereri de vânzare atât pe fond nou cât şi fond vechi.”  

Personal cred că acestea sunt elemente limpezi ale blocajului imobiliar care se formează, urmând ca, în scurt timp, guşterii să-şi înregistreze pierderile, iar piaţa să se comporte absolut diferit faţă de anii care-au urmat crizei din 2008. Dacă atunci interesele imense ale factorului politico-securistic, rămas blocat în imobiliare, era acela de deblocare a pieţei, acum lucrurile sunt diferite. Politicieni sau securişti blocaţi în imobiliare chiar nu prea mai sunt, ieşirile făcându-se discret în anii trecuţi. Un al doilea program „Prima casă” va fi imposibil de adoptat deoarece suferinţele care vor rezulta în urma cretinătăţii lui boc vor fi extrem de grave, generând pierderi substanţiale la Buget. Astfel încât, picajul va fi unul în gol întrucât absolut nicio frână în drumul său spre fundul prăpastiei.

E şi asta o pedeapsă care se aplică celor lacomi deoarece e vorba de o boală a consumului, excelent definită de excelent definită de Dave Ramsey: „cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, pentru plăcerea de a-i impresiona pe cei pe care, în realitate, nu-i placem”. Culmea e că omul, cu toate că se loveşte la tot pasul de situaţii similare, nu se vindecă niciodată!