O zi care-a schimbat perspectivele

Cu o seară înainte, Fane mă chemase să-mi dea nişte blugi. Mi-a zis că-n ultima vreme nu prea mai avea marfă, dar că, în sfârşit, venise cineva cu un transport. Şi-avea şi adidaşi.
Până să mergem la el, mi-a spus că trebuie să vorbească ceva cu băieţii, aşa că, de pe Kogălniceanu, am intrat în holul hotelului.
- Aşteaptă-mă aici, mi-a spus Fane, îţi aduce Mimi un Pepsi.
În celălalt colţ al sălii se strânseseră mai mulţi la o masă întunecoasă. Dracu ştie ce discutau, dar spiritele păreau încordate.
- Dă-o dracu, moşule, a izbucnit vocal un individ, noi n-avem marfă şi tu ne scoţi la miting?

În momentul ăla, din dreapta s-a ridicat o namilă pe care până atunci o ascultaseră toţi şi i-a fript revoltatului o palmă după ceafă. Avea palma cât cazmaua, iar bietul brotac, lovit, a căzut din nou pe scaun, trăznit de violenţa impactului. În urma zgomotului produs s-a mai auzit tare doar vocea de cavou a namilei:
- În moţii mă-tii, ori taci, asculţi şi execuţi, ori ieşi cu picioarele înainte de-aici!
Iar apoi, ca şi cum totul s-ar fi reîntors la normal, şi-au continuat şuşotelile pentru încă vreo jumătate de oră în care m-am plictisit teribil.
Când Fane a venit să mă ia, m-a surprins faţa lui extrem de preocupată.
- Hai s-o ştergem rapid, mi-a spus!
Şi-am plecat pe străzile întunecoase fără să ne spunem nimic. După vreo trei minute, din spate, ne-a ajuns unul dintre indivizii care stătuse la masă. N-am să-l uit niciodată: îmbrăcat din cap până-n picioare în blugi, osos, cu o privire dubioasă, dar pătrunzătoare şi cu o voce tabagică.
- Stai uşor, Fane! a spus semi şoptit.
Iar apoi, când a ajuns în dreptul nostru, arătând cu degetul spre mine, fără pic de tact l-a întrebat:
- Cine-i ăsta?
- Stai liniştit, e un nepot!
- Ia-o înainte, puştiule. Hai, trei metri cel puţin, că am ceva să-i spun lu' Fane.
Am început să merg plictisit înainte, dar n-am înţeles noima întrucât omul nu putea vorbi în şoaptă. L-am auzit prima dată pe Fane:
- Să mor dacă mai înţeleg ceva. Avea dreptate Gigi, de două săptămâni nu mai mişcăm nimic. Murim dracu' de foame!
- Tu nu înţelegi? Îl belesc p-ăl bătrân. Tu nu vezi ce se-ntâmplă la unguri, la cehi, la nemţi?
- Şi de ce să-mi pun eu pielea la bătaie? Chiar crezi că-l dai jos ciupindu-le p-alea de cur? Zău, bă, parc-am fi la grădiniţă.
- Ascultă-mă Fane atent că am nevoie de tine. Chestia e aşa: KGB-ul a luat-o-n mână la Iaşi. S-au făcut de căcat. Au intrat alţii în joc, mult mai tari. A trimis Gorbaciov elita elitelor, nimeni nu ştia de ăştia! Ăştia sunt mai răi decât tancurile. O să-l facă p-ăl bătrân ferfeniţă. Băieţii noştri nu ştiu asta. Doar eu, Bebe şi Costi. Şi-acuma tu. Atât. După ce se termină acolo ne întâlnim la Inter că o să fie nebunie. Facem o baricadă la Universitate.
- Bă, eşti nebun? Păi un' te crezi, bă, la revoluţie? Tu vrei să ne ia Miliţia ca pe fraieri? Să ajungi să te bată sectoristu'?
- Bă, ştii ce om sunt, da? Ascultă şi taci! Ne vedem acolo. Nu facem nimic de capu' nostru. Doar nu crezi că eu oi fi vreun fraier! O să fie ceva îmbulzeală, ne facem treaba. Nu e deranj, dispărem. Treaba noastră e să le protejăm ălora omu' pe care-l trimit.
- Cine-i ăla?
- Nu ştiu mai multe, cică unu' îmbrăcat în roşu. Vedem acolo.
- Frate, în ce căcat ne băgăm! Vezi că merg pe mâna ta, dar să mor dacă înţeleg ceva. Ce ne iese nouă din toată chestia asta?
- Nu te-ai săturat să fii fraier? După ce pleacă ăla toată ţara o să fie a noastră! Nu-ţi dai seama câtă marfă o să băgăm, o să lucrăm la nivel mare.
Se opriseră şi eu de asemenea, de la vreo doi metri îi priveam interzis. În momentul acela, privirea lui s-a fixat pe mine. Apoi, întorcându-se spre Fane:
- Bă, ăsta m-a auzit! E sigur?
- Te-a auzit tot cartierul, bă! Lasă-l p-ăsta mic. Garantat nu spune nimic, e nepotu' meu!
Nu l-a crezut şi s-a întors spre mine. Nu cred c-o să uit vreodată privirea aia care m-a îngheţat. Şi vocea tabagică, egală, dar tăioasă, de parc-ar fi venit din fundul iadului:
- Puştiule, dacă aud c-ai măcănit ceva, să mor că-ţi scot coaiele cu briceagu şi ţi le-agăţ de clanţă! Şi-apoi îţi scot ochii! Ţine-ţi gura că e de rău. Suntem cinci oameni mari şi laţi care ştim ce-am vorbit acum. Dacă măcăne vreunu' toată lumea moare! S-a înţeles?
Am dat speriat din cap şi-aproape c-am început să tremur. El s-a întors şi-a luat-o pe altă stradă.
- Hai repede, că e de rău, mi-a spus Fane.
Acasă la el mi-a dat să-mi aleg blugi, adidaşi şi bonus un pulover şi-o geacă. Marfă proaspătă. Apoi am mutat toată marfa din casa în beci. M-am crucit ce-a putut scoate din şifoniere, de sub paturi, din colţuri dosite. „Videouri”, munţi de casete, ţoale, încălţăminte. În beci le-a pus într-o încăpere pe care-a închis-o cu mai multe lacăte. Apoi ne-am rupt spatele cu un dulap vechi pe care l-am aşezat în linie cu rafturile ca să mascăm uşa. După care m-a luat în casă, m-a băgat în baie, unde a dus un radio. I-a dat drumu' şi a pornit apa la chiuvetă şi cadă. Apoi mi-a spus şoptit:
- Tot ce-ai auzit în seara asta ori uiţi, ori ţii în tine. Dracu' ştie ce-o să se întâmple, dar vezi că e nasol rău. Nu spui nimic, nici lu' tac-tu, nici mă-tii. Eşti destul de mare să înţelegi că e bulită rău. Dacă iese nasol şi nu mai dau niciun semn de viaţă, vii şi iei de-aici tot ce poţi şi vinzi. Vezi că la nucul din curte, sub crucea aia, sapi şi e o cutie cu aur şi bani. Marfa de-aici poţi s-o păstrezi tu. Banii şi aurul i-l dai mamii că n-o să aibă altceva din ce să trăiască. Şi-acu, valea acasă!
S-au terminat toate aşa cum trebuiau să se termine. Fane a scăpat. Au murit şi ceva oameni, dar cam atât. La vreo doi ani, Fane a dispărut din peisaj. Unii spuneau că s-a însurat, alţii c-a murit. Maică-sa, acolo la ţară, o ducea destul de bine. Avea bani şi-n fiecare vară dispărea câteva săptămâni. Vecinelor le spunea că merge la casa ei din Moldova, dar am luat asta ca pe un semn clar că Fane trăieşte.
Cu ososul m-am întâlnit faţă-n faţă târziu, în Cişmigiu. Era slab, bolnav şi-avea un tremur. M-am apropiat de el şi i-am reamintit scena. I-am spus că eu eram puştiul ăla. M-a întrebat de Fane şi mi-a spus că nu crede că e mort. Că toţi ai lor au plecat precum potârnichile şi bine-au făcut, că acum sunt liniştiţi şi nu-i ştie nimeni. Doar el a rămas ca fraieru' şi ăştia l-au omorât.
- Care ăştia, nene? l-am întrebat curios.
- Mai bine nu ştii. Poate m-oi face bine şi mai vorbim. Altfel, le iau pe toate în mormânt.