Brexit

Nu-mi plac englezii. Îi consider rudimentari, murdari, ticăloși, fundamental răi s.a.m.d. E cât se poate de real bancul ăla care spune că dacă vrei să aduni englezii arunci o liră pe jos, iar dacă vrei să-i risipești arunci o bucată de săpun. A coborî în metroul din Londra e ca și cum ai coborî în iad. Nu știu de ce toți acei oameni mi se par evadați din scrierile lui Dickens.

Există însă și o altă față a Angliei, una radical diferită, anume cea aristocratică. Englezii fac pasul către aristocrație atunci când își cunosc neajunsurile și-și asumă lupta împotriva lor. De-aceea aristocratul englez e o ființă aleasă, pe care te poți baza și-n proximitatea căreia te simți bine. Din fericire Insula e condusă de aristocrați.

Începând de azi, Anglia a părăsit Uniunea Europeană. E pasul natural pe care-l puteau face niște aristocrați văzând cum, stând în această corabie - impresionantă pe exterior, dar împuțită pe interior - nu fac altceva decât să decadă, să se murdărească. De-aceea au preferat să-și reia soarta în propriile mâini.

E oare bine ceea ce au făcut? Să încerci să pleci cu bărcuța ta instabilă de pe vapor gigantic, cunoscute fiind turbulențele apelor lumii actuale, poate fi considerat un gest cel puțin hazardat. De-aceea mulți se întreabă cum le va fi englezilor după ce au părăsit barca Uniunii Europene.

Sub nicio formă nu le va fi bine. Nu va curge lapte și miere, nu le va fi deloc ușor. Vor avea parte de provocări majore, una dintre cele mai radicale venindu-le din Scoția. Economic vor cunoaște câțiva ani de haos profund. Multe fluxuri internaționale îi vor ocoli. Pe scurt, le va fi fantastic de greu.

Dar la fel de greu le-a fost și-n Al Doilea Război Mondial. Și-atunci și-au asumat riscul rezistenței, opunându-se singuri nebunei și perfectei mașini de război germane. Au luptat eroic, au suferit și, în final, au reușit să găsească suportul pentru a câștiga Războiul.

Acum, într-o măsură extrem de mare, lucrurile stau la fel. Germania a reușit să pună mâna pe Continent. Mai avea puțin și punea mâna chiar și pe Anglia. Englezii însă au înțeles care-i jocul Germaniei și, mai mult, au înțeles că a rămâne în UE echivalează cu a muri. Și-au preferat să înfrunte riscurile unui ocean turbulent decât să moară sufocați de căldura nemțească. Știți bine că, uneori, nemții pot fi atât de calzi încât riști să-ți dai seama prea târziu c-ai nimerit în crematoriu. Englezii au înțeles asta.

Și-ar mai fi o ipoteză. Poate că ei au văzut cum maiestuoasa corabie a Uniunii Europene a început să ia apă. Și, văzând acest amănunt, au preferat să-și salveze pielea acum decât să fie părtași la haosul generat de momentul în care toți pasagerii care acum se întind comod vor conștientiza că mega-Titanicului european se scufundă. Indiferent de motive, trebuie să remarcăm că Anglia a avut puterea de a se rupe înainte de momentul în care ruptura ar fi fost imposibilă. Decât să ajungă o remorcă a celui de-al patrulea Reich, au preferat să rămână demni pe picioarele lor. La urma urmei asta face diferența dintre o națiune mare și restul pigmeilor. Priviți Anglia cu respect deoarece, începând de azi, și-a ales un destin eroic. Poate să moară, dar decât să moară sugrumată de alții preferă moartea pe cont propriu. Și-ar mai fi ceva de spus: marile națiuni nu mor niciodată. Pigmeii însă sunt sugrumați fără ca nimeni să știe sau să se intereseze de soarta lor. Poate ne vom trezi și noi la un moment dat