Cine, cât și cum vă fură?

Raportând cifra totală de afaceri la impozitul pe profit colectat, constatăm că în România se încasează de vreo trei ori mai puțin decât ar trebui. Culmea e că, și în cazul țintelor pe care și le propun guvernele, situația stă similar, în sensul în care guvernul se declară mulțumit să colecteze sume insignifiante. Ținte care, invariabil de la an la an, sunt infirmate de „situația pieței”. Diferența, conform calculelor proprii se situează la aproximativ 6 miliarde de EUR anual.


O altă realitate ne arată că firmele care realizează 80% din cifra de afaceri a țării plătesc doar 20% din impozitul pe profit colectat. Iată o altă față perversă a principiului 20-80, inversată de „realitatea românească”. Pentru cei care nu știu, în mod normal, principiul enunțat ar fi trebuit să sune cam așa: „80% din impozitele pe profit sunt plătite de 20% dintre firme din punctul de vedere al cifrei de afaceri”. Dar, să mergem mai departe.

Pătrunzând în interiorul păduchelniței, vom observa că impozitul pe profit este doar partea vizibilă a aisbergului. Întrebarea logică pe care ți-o pui este cum se fac aceste diminuări ale plăților către Buget. Firmele despre care vă vorbesc - multinaționale răsunătoare - trebuie să facă artificii legale pentru a plăti un impozit infim. Nu de alta, dar cum bine cunoaștem, în timp ce amărâții fură la lumina zilei - și cu riscul de a suporta rigorile legii - pentru a supraviețui, marii mahări fură cu legea-n mână și pozează ca „cetățeni de onoare”. Așadar, cum se întâmplă toate acestea?

E ceva cât se poate de simplu, care poate fi explicat pe înțelesul tuturor. Profitul e diferența dintre venituri și cheltuieli. În mod normal, acelei valori i se aplică rahiticul impozit de 16% pentru ca statul să-și ia ceea ce e al său. OK, și-atunci cum faci să plătești legal impozit mai mic? E banal. Cum încasările pe care le ai sunt imense - doar multe dintre aceste „respectate” companii lucrează în România în condiții de cvasi-monopol - nu mai rămâne decât creșterea cheltuielilor. Pe care o faci la modul brutal, mutând veniturile obținute în România spre țara de origine - sau în alte țări cu fiscalitate mai diluată - sub forma cheltuielilor. Iar la capitolul cheltuieli nu există o limită a creativității. Companii care-și plătesc salariații de-aici cu „doi lei” plătesc sume imense companiilor mamă sau subsidiarelor acesteia pentru servicii diverse: configurări software, consultanță, traininguri, licențe s.a.m.d. Altele preferă să dea o parte din beneficii în paradisuri fiscale - întrebați-l pe Cîțu deoarece într-o vreme era ceva mai vorbăreț! Altele fură după metoda terțului interpus: între furnizor(o companie autohtonă) și beneficiar(compania de la care vrei să sugi bani) se interpune o companie dintr-un paradis fiscal sau din țara mamă care doar facturează și practică un adaos comercial nesimțit. Astfel, printr-o șmecherie de doi bani, compania românească își scade simțitor profitul, iar „preacinstitul” investitor străin mută o bună parte a banilor în afara țării, scăzând datoria către stat.

Mai vreți? Mai sunt o grămadă. Spre exemplu, unele companii își plătesc executivii în țara de origine, în România acestora plătindu-li-se o indemnizație mizeră. Compania românească ajunge astfel să plătească spre țara de origine a „mărețului executiv”, nu doar salariul acestuia, ci toată gama de taxe și impozite pe care el le datorează în țara de origine. Aici dezastrul este semnificativ deoarece „preacinstita” companie străină nu fură doar de la impozitul pe profit, ci mai provoacă un jaf și-n ceea ce privește bugetul de sănătate, asigurările sociale, etc. Mărețul executiv plătește sume infime față de veniturile sale reale către sănătate, fondul de pensii s.a.m.d. Așa că, atunci când urlați că „vreți spitale”, nu la Catedrale ar trebui să priviți, ci la executivii străini care erodează precum șoarecii Bugetul statului. Să vă mai spun că sunt bănci care iau împrumuturi de la băncile mamă la dobânzi nesimțite, externalizând astfel o groază de bani făcuți aici? Uite-așa Manole își desăvârșește numele și renumele: veniturile realizate la lumina zilei de instituțiile pe care le supervizează se dărâmă în negurii nopții fiscale.

Așadar, indirect, prin acțiunea de diminuare a impozitului pe profit, se mai evaporă alte aproximativ 10-15 mld pe „verticală”, iar experții cu gulere albe știu bine ce și de ce fac. Însă nebunia furturilor nu se termină aici. Conform unui raport al Uniunii Europene, frauda în domeniul TVA e de peste 6 mld EUR anual. Pentru cei care nu știu, TVA-ul este o taxă transparentă, foarte ușor de urmărit și încasat. Disperați că TVA-ul „refuză” să se încaseze, PSD-iștii au încercat să reglementeze regimul prin intermediul „plății defalcate”, un mecanism care ar fi redus la zero frauda în domeniul TVA. Ce s-a întâmplat, probabil știți: goarnele de presă, analiștii lu' pește, „esperții” de prin instituțiile cu epoleți, au început să protesteze că, vezi Doamne!, s-ar fi dat atacul asupra „banilor investitorilor”. Atât de mare a fost nebunia încât, în final, prostovanii de la PSD au îngropat reglementarea. Deh, lipsa de bărbăție din pantaloni naște transexuali politici. Și uite-așa s-a mai pus capac unei reglementări care ar fi normalizat încasările statului.

Punând cap la cap, observăm lesne că vreo 20-25 mld EUR se scurg din buzunarele statului doar prin intermediul ingineriilor fiscale la care funcționarii statului închid ochii și pe care, oamenii politici, din lașitate și oportunism refuză să le reglementeze. Acestor 25 mld li se mai adaugă încă vreo 15-20 miliarde din taxe pe care statul refuză să le perceapă(vezi regimul juridic al exploatărilor offshore, redevențele onshore, lipsa unei taxe pe monopol comercial, a unei suprataxe pe adaosul comercial excesiv s.a.m.d.). Cu ușurință România pierde anual 40-45 mld. EUR doar în cadouri care îngroașă buzunarele grofilor externi și care contribuie la bunăstarea statelor din care fac parte. Credeți că întâmplător îi decorează „ambasadele” pe fruntașii în lupta împotriva României? Credeți că întâmplător îi face ambasadorul Licuriciului vizionari pe retard-Plăvanul și pe Sică-Matol? E cel mai mic preț pe care-l dau pentru prostirea proștilor într-un joc în care întotdeauna noi ieșim pe minus. Halal să vă fie!