Cât de înșelător e banul

Îmi atrag atenția foarte mulți cititori despre erorile pe care le-aș face atunci când evaluez SUA. Spun ei că nu țin cont de un element esențial, anume că ei încă dețin tiparnița banilor lumii, astfel încât, dacă au nevoie, pot tipări cu ușurință banii cale le lipsesc. Aș completa spunând că americanii nu doar pot să tipărească, ci, mai mult, au făcut-o de fiecare dată când au avut nevoie. Și, într-o sfidare generală, o fac și acum.

Este adevărat că SUA încă au în patrimoniu „cloșca cu puii de aur” a planetei. E perfect adevărat că asta le dă un avantaj competitiv de necontestat de care au tot beneficiat de-a lungul secolului XX. Există însă și un revers al acestei puteri pe care puțini ajung să-l conștientizeze: banul tâmpește. Și-o face la propriu, nu la figurat!

Privind în istorie putem lesne constata ce s-a întâmplat cu Spania colonială. Avea atâta aur încât practic spaniolul nu mai trebuia să muncească. Probabil, vizitând muzeele spaniole, sunteți surprinși de cantitatea imensă de pictură flamandă pe care o deține Spania. Motivul e simplu: în perioada colonială, puterea financiară a Spaniei a atras ca un magnet flamanzii. Și nu numai pe ei. Orice producător de ceva din Europa era interesat de Spania pentru că, asemeni Americii de acum, pe acea vreme spaniolii aveau aurul. Păreau că găsiseră „fântâna de leac”. Nu mai trebuiau să facă nimic. Doar comandau și ceea ce-și doreau le sosea instantaneu. 

Ce s-a întâmplat știți: imediat ce coloniile și-au declarat independența, Spania a intrat într-o negură a istoriei. Economia era mai mult decât înapoiată întrucât acolo nu se mai producea nimic, totul se cumpăra. Nu existau cunoștințe, nu existau procese, nu existau capacități de producție. După ani de huzur, spaniolii se trezeau asemeni omului mahmur: nu știau ce e cu ei pe lumea asta și, mai mult, habar n-aveau ce să facă. Nu-i de mirare că în secolul XX au fost prinși într-o „aventură” comunistă. Și, la fel, nu e de mirare că, în ciuda faptului că Franco i-a scăpat de comunism încercând să le arate calea normală, după moartea acestuia au revenit treptat în zona care-i duce la dezastru. Blestemul banului e unul care nu iartă.

Exact de un destin similar, dar derulat cu o viteză mai mare, au parte și americanii acum. La fel ca spaniolii au profitat de „poziția monetară” excepțională pe care au avut-o. Și-au exportat toate deficitele generând crize timp de mai bine de un secol. Acum însă sunt la capătul puterilor. Economie nu mai au deoarece și-au externalizat totul în China și aiurea. Nimeni nu e interesat decât să vândă acolo. O parte importantă a populației trăiește din ajutoare sociale. Cealaltă parte, în majoritate, trăiește într-o fantasmă continuă: se împrumută de la vârste fragede pentru studii al căror cost nu și-l  permit, apoi intră pe piața muncii și se împrumută pentru a-și lua case pe care nu și le permit. Un fenomen artificial face ca prețul caselor să crească, astfel încât, prin reevaluări succesive, proprietarul de casă să poată accesa credite și mai mari. Cu alte cuvinte, casa luată pe datorie se transformă într-un ATM care-i furnizează bani „proprietarului” în schimbul unei rate mai mari către bancă. Practic individul e învățat să fie falit, fiind împins pe calea unor insolvențe din ce în ce mai mari. Începi cu creditul pentru studii - a cărui rată poate depăși 10%!!! - și-apoi pornești cu ipotecarul. Și, întrucât ai nevoie de bani, mărești ipotecarul contra bani gheață. Partea interesantă e că, în ciuda datoriilor uriașe pe care le acumulezi, tu ești insolvent întreaga viață. 

E o imensă schemă Ponzi, având FED-ul pe post de corn al abundenței. Chestiunile de acest tip însă nu pot merge la infinit. Și dezechilibrele se văd din ce în ce mai clar. China produce, America importă pentru consum. De-aici rezultă un dezechilibru care se traduce într-o datorie. Într-adevăr, America plătește cu bani produsele chinezești, doar că banul e, în ultimă instanță, o datorie, o obligație de plată. Deficitul comercial al SUA - pe care Trump a încercat cu disperare să-l acopere - e în creștere. Și nu are nicio șansă de revenire întrucât America, similar Spaniei coloniale, se află în imposibilitatea de a face ceva. Procesele economice interne îi sunt rupte, producția nu mai există, iar ceea ce e nou nu face altceva decât să distrugă mai mult. Spre exemplu, fiecare job nou creat de Amazon distruge până la optsprezece job-uri tradiționale! Jobul prost al Amazonului, plătit spre minim, înlocuiește job-uri care aveau nu doar relevanță economică, dar și împărțeau uniform bunăstarea Americii. Amazonul a ajuns să provoace mai mult rău economiei americane decât China! Iar acesta e un simptom serios.

Ceea ce urmează e deja previzibil. Tranzacțiile internaționale încep să ocolească dolarul. Motivul? Toți îl văd ca pe o monedă rea, de care trebuie să scape. Și pentru asta îl înlocuiesc cu alte mijloace. Deja petrolul se tranzacționează și în yuani, rușii vând gazul chinezilor contra produse, iar exemplele pot continua. Americanii elicopterizează bani cu disperare pentru a-și salva economia. Doar că banii, în loc să accelereze circulația mărfurilor alimentează un alt circuit toxic: cel financiar-bancar. Oamenii deja faliți, din banii primiți, își plătesc datoriile către bănci pentru a evita momentul evacuării din casă. Sau, dacă nu fac asta, fac ceva și mia nebunesc: își joacă ajutoarele la ruleta bursei, sperând să imite modul în care profită bogații planetei. Asta deoarece, după un an fără muncă nu mai au de niciunele. Astfel, banii elicopterizați nu ajung în economie ci la bănci, amplificând astfel spirala datoriilor în care SUA se scufundă din ce în ce mai rapid. 

Mai devreme sau mai târziu SUA va face implozie, fără niciun drept de apel. Știu că voi fi taxat pentru afirmația mea extrem de categorică. Însă mai știu un lucru valabil de când lumea: te poți bate cu orice dușman, dar n-ai cum să te bați cu logica și cu realitatea. SUA e în luptă cu ambele. 

În scurt timp se va dovedi,  a câta oară?, rolul toxic al banului judecat ca marfă. Banul nu e o marfă, rețineți asta! Dacă îl considerați o marfă, ajungeți să-l stocați îmbogățindu-i pe bancheri și falimentându-vă pe voi. Banul e un instrument de schimb și asta trebuie să rămână. Nu o marfă. De fapt aici e înșelătoria sa. Atâta vreme cât banul facilitează dezvoltarea unor procese economice, el este util. Când însă ajunge să fie el însuși o valoare, devine distructiv. De-aici vine și căderea Americii. Tentația e mare când te afli lângă borcanul cu miere, iar după ce ai călcat strâmb ți se pare că totul ți se cuvine. Însă reversul medaliei nu întârzie să se arate.