Căderea uriaşilor cu picioare de lut

Să vă spun un secret: nu-mi place Joe Rogan. Spectacolele sale de stand up comedy, ca orice spectacol de acest tip, mi se par grosolane. Bancurile nu-s bancuri, ci o speculare a unei anume stări de spirit a mulţimii. E o reţetă după care merg toţi aceşti artişti, care, din punctul meu de vedere, nu-s artişti în adevăratul sens al cuvântului. De aceea comediantul Joe Rogan mă lasă rece.

Nu pot însă trece peste fenomenul Joe Rogan. Audienţa sa este efectiv copleşitoare. Iar modul în care este atacat este, de asemenea, absolut penibil. Marile reţele de televiziune au ajuns nişte pigmei pe lângă Rogan. Atacurile lor asupra sa i-au adus public nou, în loc să-l dărâme. Ceea ce n-a înţeles media tradiţională este că nu din cauza lui Joe Rogan le pleacă publicul în masă, ci din cauza minciunilor lor oameni precum Joe Rogan se ridică fulminant. În podcastul său Joe Rogan nu face nimic altceva decât să discute absolut liber cu diverşi oameni: unii mai interesanţi, alţii mai trăsniţi etc. Ce se simte însă acolo e spiritul libertăţii. Se discută aşezat, liniştit, fără întreruperi, fără violenţă, certuri, ţipete. Fiecare îşi spune opinia, îşi face raţionamentul astfel încât, la final, cel care-l ascultă înţelege ce anume gândeşte invitatul, care-i sunt valorile şi cum vede el lumea. Dintr-o asemenea discuţie n-ai cum să nu ieşi cu ceva dacă invitatul te interesează. Iată diferenţa între o chestie aşezată, fără istericale sau manipulări şi media tradiţională pe care o ştiţi atât de bine. 

Şi mai e ceva: urmăritorul îşi poate face proprile judecăţi bazându-se nu doar pe ceea ce-i este servit, ci şi pe ceea ce ştie sau caută întrucât, de multe ori, discuţiile de acolo deschid perspective interesante. Brusc devii părtaş al unei adevărate investigaţii putând ajunge pe picioarele proprii la concluzii interesante. Asta este ceva devastator pentru media tradiţională obişnuită să împrăştie narativul pe baza repetitivităţii unor afirmaţii „susţinute” de date şchioape. După ticălioşia COVID, lumea a înţeles bine cam cu ce se mănâncă media tradiţională, astfel încât, de multe ori, podcasturi precum cel al lui Joe Rogan se transformă în adevărate „pastile roşii”. De aceea publicul migrează spre personalităţi cinstite în pofida „schemelor elaborate” de media tradiţională.   

Treaba însă devine critică. Picajul MSM este devastator pentru SUA. După ce s-au jucat mai bine de un secol cu narativul colectiv, făcătorii americani de reţete s-au trezit cu o propagandă mai anchilozată decât cea a fostelor state comuniste din Estul Europei. Pur şi simplu nu-i mai crede nimeni. Mai mult, dacă la televizor se spune că e soare afară şi afară e soare, omul tot are îndoieli şi caută să vadă dacă nu cumva e ceva în neregulă cu simţurile lui. Astfel e de înţeles agresiunea din ce în ce mai făţişă a mediilor neomarxiste asupra noilor forme de jurnalism.

Culmea e că, pentru rezolvarea situaţiei, au intrat în acţiune inclusiv serviciile de spionaj. Acţiunea lui Neil Young a fost instrumentată de CSIS deoarece audienţa lui Rogan în Canada e imensă. Se vede, de altfel, ceea ce se întâmplă acum. Desigur, oamenii nu au ieşit în stradă mânaţi de Rogan, ci pentru că fiul nelegitim al lui Castro i-a scos din minţi cu neomarxismul său turbat. E interesant că tot tărăboiul creat de moşulică zgârţa-zgârţa, în ciuda flexării muşchilor mediei tradiţionale, n-a făcut mai nimic. 

Însă Rogan nu e singura ţintă. Altă ţintă - de data aceasta  serviciilor secrete americane - e portalul Zerohedge, o publicaţie electronică apărută în 2009, în plină criză subprime. Încă de la început Zerohedge a publicat informaţii care nici măcar nu ajungeau prin redacţiile ziarelor, dezvăluind mizeria din spatele faţadelor luxoase ale lumii financiare. Desigur, Zerohedge nu avea cum să rămână fără opinii în faţa manipulărilor la care am asistat de-a lungul timpului, iar acesta a fost motivul pentru care publicaţia a fost interzisă de Facebook şi Twitter. La un moment dat şi Google şi-a flexat muşchii încercând să-i scoată de pe piaţă din cauza unor fantasmagorice „delicte de discriminare”. Astfel, cei de la ZeroHedge au fost obligaţi să introducă abonamentele pentru a da acces oamenilor la comentarii şi la subiectele mai sensibile sau la informaţiile financiare de primă importanţă. Culmea, trecerea de la modelul bazat pe publicitate la cel pe abonament efectiv i-a îmbogăţit pe cei din spatele portalului, având venituri - din estimările mele - situate între 2.5 şi 15 mln. $ pe lună. Nu-i rău pentru un site care are un staff redus.

Recent au intrat în acţiune, la disperare, serviciile secrete americane care acuză Zerohedge de „pact cu diavolul rusesc”. Nici mai mult nici mai puţin, CIA îi acuză pe cei de-acolo că fac jocul ruşilor şi că le răspândesc informaţiile. Ce să spun, asocierea e făcută deoarece cel care se află în spatele portalului, Daniel Ivandjiiski, are origini bulgare. În mod cât se poate de logic, ca serviciu de informaţii nu poţi aduce acuze atât de oligofrene bazate pe considerente pe care şi ţaţa Leana le-ar putea produce. De fapt, problema securiştilor americani e că nu pot ei să-şi bage articolele aşa cum şi-ar dori şi atunci ipoteza „amestecului rusesc” e ultima justificare în faţa superiorilor. Ceea ce n-au înţeles securiştii idioţi este că audienţa celor de la zerohedge este atât de mare tocmai pentru că oamenii au înţeles că nu sunt amestecaţi cu securismele şi pot avea încredere în informaţia transmisă. Dacă audienţa va bănui că Ivadjinki face blatul cu FBI sau cu CIA, se va evapora instantaneu şi nu ştiu cine-i va mai plăti lui Ivadjinski purcoiul ăla de bani. Astfel, în faţa acuzelor, Zerohedge a spus că-s aberaţii şi a trecut mai departe. Penibil pentru securişti.

Slăbirea mediei tradiţionale în faţa nişelor independente e din ce în ce mai vizibilă. Iar acum e abia începutul. Mă uitam la neomarxiştii ăia distruşi de la Digi. Într-un an le-a zburat 20% din audienţă. Probabil în 6-8 luni încă 60% se va evapora. Cifra nu e gratuită. Un post TV are o anumită structură de creştere şi descreştere. Descreşterea se face în două valuri majore: primul de 20%, iar următorul de 60% din publicul iniţial. Astfel, într-o perioadă scurtă, un post TV care nu se reinventează poate ajunge la doar 20% din audienţă, adică în fundul gol. Iar scăderea nu se opreşte acolo, ci doar se temperează. Uitaţi-vă la CNN şi veţi înţelege perfect tăvălugul. 

Fără doar şi poate, la nivel mondial asistăm la o erodare puternică a mediei tradiţionale. Ceea ce e interesant este că, în condiţiile în care instituţiile cu vechime au eşuat în a-şi recruta abonaţi de pe net, noua media care se ridică acum reuşeşte performanţe financiare remarcabile. Şi asta doar deoarece îşi asumă explicit să nu muşte măriul otrăvit al colaboraţionismului.