Sarabanda păpuşilor

Giorgia Meloni a venit căţărată pe un program puternic naţionalist. După sufocantul Draghi, care pus în practică absolut toate demenţele globaliste, discursul lui Meloni şi al aliaţilor săi era fix ceea ce voiau să audă italienii. Sătui să fie călcaţi în picioare, sătui de măsuri aberante, oamenii aveau speranţa că a venit momentul unui răsunător abandon al politicilor strâmbe în favoarea reinstaurării treptate a normalităţii. Doar că avem dea face cu o întrebare extrem de jenantă.

Cât de independentă poate fi o ţară hiper-împrumutată? Ce mai poate să spere cetăţeanul unei asemenea ţări? De fapt aici se pune marea întrebare. Iar răspunsul vine cât se poate de clar dacă ne amintim de fulminanta cucerire a puterii din Grecia de către Tsipras şi de dezamăgitoarea sa evoluţie. De fapt, după ce a ţipat la toţi liderii europeni ai momentului, Tsipras s-a transformat peste noapte în căţelul lor. Mulţi au uitat episodul referendumului, când cetăţenii Greciei au ales chiar să părăsească UE pentru a se pune în aplicare politicile promise de Tsipras. A fost, probabil, cea mai evidentă păcălire a electoratului unei ţări, în condiţiile în care poporul a votat tot ceea ce i s-a cerut. Tipras, cu toate atuurile în mânecă, „şi-a amintit” că de fapt e o păpuşă teleghidată şi a abandonat lupta la momentul potrivit, punând în aplicare politicile Bruxelles-ului şi ditrugându-şi ţara. La ora actuală Grecia e o colonie financiară, incapabilă să mai facă ceva fără avizul „stăpânirii”.

Vă voi mai reaminti că în toată politica Greciei nu a existat decât un singur personaj onest: Yanis Varuofakis, fostul ministru de Finanţe al lui Tsipras. Varoufakis a fost singurul om din istoria recentă a Greciei şi a lumii care i-a tratat pe ticăloşii oculţi exact aşa cum ar fi trebuit. Mai mult, a găsit o soluţie ingenioasă de supravieţuire economică în condiţiile în care ticăloşii ar fi declanşat stihiile financiare asupra Greciei. Varoufakis, nici mai mult nici mai puţin, a croit un plan care permitea  guvernului să emită bani independenţi prin intermediul sistemului Ministerului de Fiananţe. Este singurul om de pe planetă care a avut un asemenea curaj, arătând cu degetul cât de fragile sunt, în esenţă, lanţurile financiare ale lumii de azi. E cu atât mai hazlie situaţia cu cât Varoufakis e un comunist sadea, produs al şcolii de gândire a ticăloşilor din spatele banului. 

Reîntorcându-ne la Italia, constatăm limpede că Meloni e o copie fidelă a lui Tsipras. Acelaşi limbaj radical din timpul campaniei, domesticit brusc după alegere. Şi, dacă analizăm mai bine, constatăm că şi Meloni e priponită la ţăruşul SUA, la fel ca Tsipras. Grecul fusese susţinut de păduchelniţa comunistă a lui Soros, în timp ce Meloni se învârte în jurul grupării mafiote Aspen. Nu-i nevoie de alte argumente pentru a înţelege de ce comportamentul blondei este cel pe care-l vedem. 

OK, idealizând puţin, poate ar fi cazul să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă la putere ar fi venit oameni cu adevărat oneşti, nu păpuşi tragicomice precum cele pe care le tot vedem? Ar fi putut acei oameni să răstoarne munţii? Mi-e teamă că răspunsul e negativ. De altfel, după cum veţi vedea în continuare, viaţa e grea chiar şi pentru teleghidaţi.

BCE a htărât să majoreze dobânda de intervenţie pentru a mai opri deprecierea monedei europene şi pentru a încerca să lupte din punct de vedere tehnic împotriva inflaţiei. E o iluzie: până când Europa nu va avea din nou acces la sursele ieftine de energie ale Rusiei, orice discuţie despre stoparea inflaţiei e o simplă bârfă de babe. A nu se înţelege de aici că mişcarea BCE nu trebuia făcută. Ea era obligatorie, doar că, prin aceasta, nu se rezolvă mare lucru. De altfel totul capătă o notă hazlie. BCE e asemenea unui spânzurat care are în mână un cuţit. Teoretic, prin tăierea funiei se asigură că scapă de sufocare. Doar că funia e doar o parte a problemelor sale întrucât, în realitate, spânzuratul nostru era legat de vârful unui zgârie-nori, iar tăierea frânghiei echivalează cu căderea sa în gol de la o înălţime de câteva sute de metri. Astfel, cu siguranţă că nu va muri sufocat, ci instantaneu când va face cunoştinţă cu asfaltul. 

Cunoscând structura bilanţului BCE, cu înţelegeţi că imaginea pe care am prezentat-o nu e deloc exagerată. BCE face mişcări disperate pentru a supravieţui, doar că astfel, în căderea sa, îi trage şi pe ceilalţi. Degeaba urlă Meloni în disperare că solvabiitatea ţării sale devine din ce în ce mai ipotetică. În realitate Italia nu mai era solvabilă de mult timp. Şi nu doar Italia. Urmează, în ordinea datoriilor, Portugalia, Spania şi Franţa. La fel vor fi şi ele târâte, deoarece politica BCE de salvare implică sacrificarea economiilor componente. Există soluţii de ieşire?

Dacă cineva ar mai apela la Varoufakis, probabil că acesta i-ar prezenta pe o jumătate de coală de hârtie întreaga strategie, care nu-i deloc complicată. Fără doar şi poate aceasta funcţionează, doar că în loc de păpuşi la conducere trebuie să se afle oameni. Oameni are ar trebui să înţeleagă că, dincolo de rigorile financiare ar trebui să treacă şi prin nişte rigori ale bombardamentelor şi invaziilor „prieteneşti pentru restabilirea ordinii”. Mai găseşti pe undeva oameni? - asta e întrebarea. Aţi auzit cumva că Putin sau Xi sau chiar excentricul Kim ar avea de gând să facă o mişcare în direcţia pe care o luase Varoufakis? Nu-mi spuneţi că n-ar avea putere! Ei, alături de echipele lor de conducere, au putere absolută în statele respective. De ce n-o fac? Asta-i întrebarea, iar răspunsul deja e dedus.