Front până la capăt

Remarc surprins că, în ciuda „dezastrului de pe front”, Rusia merge mult mai bine în ceea ce priveşte politica internaţională. Poate aţi auzit că a fost respinsă la ONU rezoluţia care incriminează Rusia pentru proaspăta „achiziţie” de teritorii aşa-zis ucrainene. Cum a fost respinsă rezoluţia? Simplu: prin exercitarea dreptului de veto al Rusiei. Ce înseamnă asta e limpede: orice s-ar vota la ONU poate fi anulat de Rusia. De ce? Pentru că aşa funcţionează lumea. Exact cum Rusia se poate opune, la fel o poate face şi SUA.  Există însă un tâlc pe care ar trebui să-l înţelegeţi întrucât n-a fost unanimitate împotriva Rusiei. China, India, Brazilia şi Gabon s-au abţinut de la vot. O abţinere care face mai mult decât un vot împotrivă. 

În Italia a câştigat Meloni. Lăsăm de-o parte poziţia sa pro-americană şi absolut în linie cu narativul ucraienean. Ideea e simplă: de câştigat acolo au câştigat cei care sunt pro-italieni, cel puţin la nivelul discursiv. Să fii pro-italian înseamnă că vrei ca economia să-ţi meargă, vrei să ai în continuare confort, deci te opui politicii tembele a Buxelles-ului în ceea ce priveşte politica energetică. Iar a te pune contra Bruxelles-ului, însemnă a da dreptate Rusiei. Nu-i aşa că e perversă politica? E adevărat că oricând Meloni poate schimba discursul şi-o poate vira spre tabăra Bruxelles-ului, dar asta nu înseamnă că italianul de rând va fi de acord cu asta. 

Un rezultat ceva mai transparent s-a înregistrat în Bulgaria, unde tabăra pro-americană a fost spulberată. Nu total, dar treptat se va dizolva într-o mizerie similară USRi-ului de la noi. Poate mai ţineţi minte când vă spuneam că, indiferent de aşezare, Bulgaria va fi teritoriul de acces al Rusiei către Serbia. Şi, aş adăuga eu, cea care va „integra” Macedonia de Nord. Interesant, nu-i aşa? 

Încă un element interesant: Turcia îşi sporeşte la un nivel nemaivăzut presiunea asupra Greciei. După ce şi-au adjudecat Ciprul de Nord, după numeroase încălcări ale teritoriului marin al Greciei, acum au dat o lovitură radicală, preluând  Zona Economică Exclusivă a Libiei. Mă rog, au închiriat-o. Asta ca plată pentru a-i apăra pe cei de la care au închiriat-o. Nu-i aşa că e interesant? Desigur.

Presiunea pe care Grecia trebuie s-o suporte este imensă, iar Mitsotakis tace mâlc. Nu înţeleg ce joc face, dar situaţia e critică şi, cel mai probabil, în scurt timp va fi şi el eliminat. Alternativa care va veni la putere în Grecia va fi tot una cu accente puternice naţionaliste şi de orientare pro-rusă. Deja populaţia fierbe, iar ataşamentul grecilor pentru ruşi este cunoscut. Ca să înţelegeţi cum stă treaba, vă voi spune că cea mai devastatoare declaraţie a lui Mitsotakis a fost cea în care a spus că Grecia se află în răzbi cu Rusia. Din acel moment e pe tobogan şi e imposibil ca ceva să se mai întoarcă în favoarea sa.

Ceea ce trebuie remarcat este că absolut toate mişcările despre care vă vorbesc vin într-o teribilă criză a Occidentului, care începe să se adâncească vizibil. Se vorbea acum puţin timp despre o disensiune majoră la vârful personalităţilor WEF. Lui Klaus Schwab i s-a reproşat că l-a introdus prea devreme pe deviantul de Harari şi că lumea are o puternică repulsie faţă de declaraţiile sale. Replica lui Schwab a fost acidă: „Oricum nu mai avem timp. Trebuie să încercăm acum sau dacă nu ne va lovi eşecul”. Iată resetul de după colţ. Ce ne promite el?

Până acum eram obişnuiţi să ni se promită că totul va fi bine. În schimb ni se răspunde cu instrucţiuni de genul „e bine să”: e bine să mâncăm viermi, e bine să stăm în frig şi întuneric, e bine să facem duşuri în grup s.a.m.d. Unde e bunăstarea promisă? Ea s-a evaporat, punându-se în locul său o societate în care „e bine să” deoarece „altfel e de rău”! Oare nu dintr-o asemenea societate ne-am luat noi zborul în 1989?

De fapt Schwab are dreptate: finanţele lumii occidentale sunt la pământ. S-a crezut că întreaga planetă va juca sârba pe care-o cântă ei, dar au cam apărut fisurile. COVID a fost doar cântecul final al unei epoci a exceselor dezvoltate pe fondul monopolului tipăririi de bani. Acum însă nu prea se mai pot tipări bani. De fapt, nu doar că nu se pot tipări, ci mai trebuie scoase din circulaţie, la prima strigare, vreo 2/3 din banii aflaţi în circulaţie şi care nu au niciun fel de acoperire. De-aia avem inflaţia. Ea are puterea de a egaliza, dar o are şi pe aceea de a prăbuşi încrederea în monede. 

Şi, pentru că a venit vorba de monede, doar o singură cifră vă va face să înţelegeţi cum stă cu exactitate situaţia. Activele marilor bănci centrale ale lumii au avut o evoluţie fulminantă: de la 5 trilioane de dolari în 2007 s-a ajuns la 29 trilioane de dolari în 2022! Ce-i cu aceşti bani? În mare parte sunt obligaţiuni cu dobânzi negative care au tot fost afişate ca dovad a prosperităţii economice. Niet, va spune rusul: Arătaţi cărţile! E doar o formalitate, dar de dimensiune nucleară. Atât la propriu cât şi la figurat. 

Puteţi limpede înţelege de ce e atât de încrâncenată lupta în Ucraina. SUA şi ceea ce se numeşte pompos „Occidentul Colectiv”, pur şi simplu nu-şi mai poate permite pierderea unei bătălii. Iar bătălia la care asistăm nu e a desculţilor de ucraineni, ci a „Occidentului Colectiv”. Care Occident, cu fiecare zi de război îşi vede puşculiţa din ce în ce mai secată, iar de jucat nu prea se mai poate juca cu imprimanta prin ţărâna monetară.

Jocul e mult mai mare decât pare. Şi de aceea, asemănător marilor partide de poker de pe vremuri, susţinătorii fiecărei părţi stau în jurul mesei cu mâinile pe pistoale. Poate de aceea, în loc să ascultaţi comentariile inepte de la TV ar fi mai productiv să vă întrebaţi pe unde se află submarinul atomic K-329 Belgorod. Întrebaţi-vă întrucât la fel fac şi americanii: se întreabă. Şi se întreabă atât de apăsat încât îl tot caută, inclusiv cu sateliţii. El însă e tăcut, la fel ca Apocalipsa care devine gălăgioasă abia spre final.