Marea trecere

În articolul de ieri am încercat să prezint un aspect cu adevărat important, anume cel al autonomiei individuale, condiție obligatorie pentru împlinirea noastră ca oameni. Azi voi încerca să prezint conceptul într-un mod puțin extins, astfel încât să se poată înțelege cu adevărat cum ne găsim calea către sens. Discutarea subiectului este cumva ciudată deoarece nu există „o rețetă” pentru îndeplinirea acestui deziderat. Spre deosebire de activitățile noastre imediate, în care „foaia de parcurs”, „schema” sau „instrucțiunile de folosire” sunt instrumente care ajută, în cazul împlinirii calea este ceva ce ține de fiecare în parte. Eu nu pot arăta decât destinația, drumul fiind treaba fiecăruia.

Înainte de a merge mai departe aș vrea să atrag atenția fiecăruia asupra unor fenomene pe care le constat din ce în ce mai des. De fiecare dată când mă apuc să critic Israelul, zona comentariilor se umple cu slogane anti-evreiești, unele dintre ele atât de violente încât sunt nevoit să le șterg. Nu știu exact ce probleme își rezolvă respectivii, dar de multe ori am spus că prin alegerea unei retorici violente nu se rezolvă nimic. Mult mai multe poți rezolva dacă înțelegând cu adevărat fenomenul.  De asemenea, de fiecare dată când ating subiecte care țin de spiritualitate, brusc aceeași zonă a comentariilor se umple de „evangheliștii de facebook”, cei dornici să împărtășesacă tuturor „măreața lor învățătură”. Am atras atenția în mai multe rânduri asupra fenomenului. Un minim de bun simț din partea „învățătorilor de rit nou” ar trebui să le spună că au nevoie de puțină smerenie și că, înainte de a se apuca să înșiruie cearșafuri de copy&paste din diverse surse, ar trebui să se gândească dacă nu cumva fac mai mult rău credinței pe care susțin că o slujesc. Mă rog, nu mai insist. Din păcate constat cu tristețe că zona comentariilor(în special pe Telegram) s-a transformat dintr-una de dezbatere într-o zonă mocirloasă, pe care nici nu știu cât o voi mai ține. Închid aici paranteza, rugându-vă în avans să fiți selectivi în ceea ce privește propria cale. Atât de selectivi încât să puneți sub semnul întrebării inclusiv opiniile subsemnatului. Și-acum să revenim la subiect!

Chestiunile care țin de realizare, de găsirea sensului, pot fi explicate în tratate de mii de pagini care, după lecturare, se pot dovedi ori extrem de discutabile, ori încâlcite, ori, culmea, insuficient argumentate. Viața însă e o cea pe care o trăim toți, indiferent că suntem proști sau deștepți, buni sau ticăloși, sănătoși sau bolnavi s.a.m.d. De aceea nu ar trebui să fie nimic complicat. Pe de altă parte nu e nevoie decât să ne uităm de jur împrejurul nostru pentru a înțelege că haosul în care suntem e incredibil de complex. Dacă stai să judeci în detaliu, îți poți pierde viața înainte de a face un singur pas. De asemenea, trecând nepăsător ajungi să constați că ți-ai pierdut viața fără să faci nimic. Unde-i adevărul? 

Eu am spus că totul ar trebui să înceapă de la obținerea autonomiei. De ce? Pentru că doar din acea postură poți judeca limpede. Doar atunci când judeci tu, cu propriul creier, când propria conștiință e de partea ta, abia atunci poți vedea limpede ceea ce e cu tine, cu cei apropiați și cu lumea în care trăiești. 

Cea mai mare obsesie a omului, încă de când începe să gândească, este aceea a propriului sens. Poți crede că nu ai niciun sens pe lumea asta, că totul e în van și absolut nimic nu are nicio logică. Asta te târăște în depresie, într-o stare vecină nebuniei ducându-te, în cazurile extreme, la acțiuni care-ți pot pune viața în pericol. Poți, de asemenea, să crezi că ai un anumit sens, să te consideri mult mai important decât ești, să ajungi să crezi că lumea toată se învârte în jurul tău. Așa se clădesc megalomanii. Atunci ce-i de făcut? E simplu și, în același timp complicat: trebuie să-ți găsești sensul și, mai mult să ți-l înțelegi. Știu, sună ca un șablon, dar atât am putut să scot din capul meu.

Din fericire mi-am luat ca aliat înțelepciunea populară, forma cea mai șlefuită a geniului oamenilor. Aceasta reușește să transmită idei de o complexitate extremă într-un limbaj simplu, capabil să fie perceput de oricine. M-a lovit, pur și simplu, o zicală din cultura chineză care cred că exprimă în termeni mult mai potriviți ceea ce aș fi vrut să vă spun în paragraful anterior.

„Când ești în armonie cu pământul ai putere și  prosperitate. Când ești în armonie cu altă persoană ai noroc și succes. Iar când ești în armonie cu Cerul, atunci cunoști fericirea!”. Iată cât de simplu, iată cât de genial poate fi exprimat întreg secretul vieții. Pământ-Comunitate-Cer. Iată cum, în câteva cuvinte e descris idealul nostru de a fi. Ai nevoie de armonia cu pământul pentru a-ți câștiga puterea, ai nevoie de armonia cu celălalt pentru a avea succes și ai nevoie de armonia cu cerul pentru a cunoaște fericirea. 

E o scară pe care trebuie să urcăm. În armonia cu pământul nu putem obține nimic altceva decât puterea. Atât! A căuta fericirea sau succesul în(pe) pământ e un ideal fals. Pentru succes ai nevoie de celălalt. Nu ai nevoie de celălalt pentru a-l păcăli, pentru a-l  subjuga, ci pentru a-ți găsi armonia. Abia acum putem înțelege noțiunile de succes și noroc întrucât acea armonie reprezintă atât un noroc al tău de a-l găsi pe celălalt, cât și succesul în a te afla în armonie cu aproapele tău. Și, tot în acest moment înțelegem cât de mult deformează societatea noastră noțiunile. Se spune de nu știu ce politician că a avut „succes”. De ce? Pentru că a păcălit niște zeci de mii de naivi să-l voteze pentru a-și asigura o viață de trântor? Se mai spune despre unii că au avut „noroc” la loto sau la pariuri sau la mai știu eu ce alte jocuri. Oare acela e un noroc sau o pacoste care-i îngroapă?

Ei bine, ești puternic, ai succes și noroc, dar nu ai fericirea. De ce? Pentru că aceasta se găsește pe ultima treaptă, în armonia cu Cerul. M-a frapat această ultimă constatare. Aveam înainte o dilemă în ceea ce-i privește pe pustnici. Nu înțelegeam de ce, după ce un om se călugărește, nu poate să meargă direct în pustnicie. Ca profan, consideram că pustnicia e cea mai rapidă cale spre desăvârșire(mă rog, e o meteahnă de-a noastră, de-a superficialilor, această dorință de „rapiditate”!) . În pustie „diavolul vine la tine în persoană” - ce alt război mai  direct poți avea? Obligarea monahilor la o viață în interiorul zidurilor mănăstirii mi se părea limitativă. Acum devine limpede: cum poți ajunge în armonie cu cerul înainte de a ajunge în armonie cu celălalt?

Se întreabă mulți care-i scopul vieții? Dacă le spui că scopul e fericirea îți vor râde în față. În articolul precedent v-am spus că desăvârșirea vieții începe cu autonomia. Ce e autonomia? E îngemănarea puterii cu succesul. Ambele înțelese la adevărata lor valoare, nu la cea dată de societatea noastră. Iar după atingerea autonomiei desăvârșirea constă în atingerea infinitului fericirii. Despre asta este vorba. Acesta este punctul către care trebuie să tindem. Cum o facem?, care e calea de urmat?, acestea sunt detalii care stau în puterea fiecăruia. Important e să vezi lumina și să te ghidezi mereu după ea.