Căutând o direcție

Planificatorii din umbră ai societății atee și-au stabilit planurile surprinzător de laborios. Desigur, nu trebuie să vedem totul ca pe o conspirație. A existat un curent de gândire în direcția amintită, astfel încât s-a reușit ceea ce nimeni nu credea posibil, adică răsturnarea unei lumi normale și punerea în locul său a uneia strâmbe. 

Nu e ușor lucru să schimbi o societate. Dacă faci o schimbare bruscă, riști ca totul să revină la starea inițială ca efect al inerției sociale. Când Napoleon s-a încoronat împărat a dezamăgit toți progresiștii vremii. De aceea Beethoven a anulat dedicația de pe cea de-a treia simfonie a sa. Acțiunea lui Napoleon a fost o reminiscență a regimului trecut, dar nu una suficient de puternică pentru a întoarce roata istoriei. 

Ceea ce au înțeles manipulatorii istoriei este faptul că omului trebuie să-i înlocuiești reperele care până atunci fuseseră parte din ființa sa. Așa apare în 1793 o inițiativă revoluționară care le propune francezilor nici mai mult nici mai puțin decât schimbarea calendarului. Săptămâna de șapte zile este înlocuită cu una de zece zile, se elimină sărbătorile religioase care sunt înlocuite cu sărbători laice. Pe 17-19 brumar(noiembrie 1793), pe altarul de la Notre Dame este depusă o prostituată ca semn suprem al zeiței rațiunii și se proclamă un nou cult, cel al Rațiunii. 

Cultul ar face să pufnească în râs pe orice om normal, doar că atunci asta s-a lăsat cu tragedii de neimaginat. Preoți și călugări uciși, biserici profanate, distrugeri de opere de artă s.a.m.d. Noul cult avea ca principal element festivalul, îmbinând elemente păgâne cu ritualuri anti-religioase în care erau arse obiecte de cult sau păpuși reprezentând preoții. 

Un an mai târziu vine la putere Robesspiere care instaurează Marea Teroare. Odată cu ea dispare Cultul Rațiunii care este înlocuit cu un alt cult, cel al Ființei Supreme. E o încercare de a acoperi găurile lăsate de lipsa religiei cu o falsă religie în care se recunoaște existența unei ființe supreme, imortalitatea sufletului și cam atât. Ființei Supreme, atât de celebrată în noua religie, îi este însă cu desăvârșire interzis vreun rol în desfășurarea evenimentelor de pe Pământ. Oricât am râde acum, în acea perioadă numai de râs nu le ardea oamenilor. 

Picajul lui Robesspierre marchează și apusul religiei sale, care se încearcă a fi înlocuit cu o altă formă, Teofilantropia. Practic preiau ideile anterioare încercând să creeze un cult cu o practică religioasă prin îmbinarea unor concepte de-ale lui Jean Calvin cu cele ale lui Confucius. Vă imaginați ce-a ieșit până la urmă. 

Dacă toate aceste încercări par acum hazlii, asta nu înseamnă că proiectul lor a  apus. De fapt trebuie să înțelegem că încercările de definire a unui cult religios cuminte, care să satisfacă ideile revoluționare, era menit strict acaparării celor care erau religioși și care nu erau chiar atât de mulți. În spate însă, noua paradigmă își construia zeii proprii. 

Astfel, în arhitectura urbană, rolul catedralelor e luat de Palatele Justiției. Justiția, de altfel, e cea care le spune oamenilor unde se află dreptatea. Așadar, judecătorii, sunt zeii noii religii, procurorii semi-zeii săi, iar avocații un soi de preoți care mijlocesc între „credincios” și „divinitate”. De-aici și obsesia uniformelor ciudate din zona justiției. De fapt, dacă e să fim corecți, vom remarca faptul că roba avocaților vine de dinainte de Revoluția Franceză. În timpul acesteia, roba chiar a fost interzisă deoarece semăna pre mult cu veșmintele preoțești însă, începând cu 1810, se standardizează veșmântul „preoțesc” al acestora, constatându-se că este spre binele Revoluției.

Era simplu de înțeles că, mai devreme sau mai târziu, întreaga ideologie va pica întrucât nu omul este cel care poate face Dreptatea. Rolul instituțiilor juridice stratificate era acela de a induce ideea unei „instanțe superioare” la care s-ar putea recurge pentru „Dreptate”. Însă cât poți să te întinzi cu dreptatea umană? S-au stabilit curțile constituționale ca instanțe supreme care să corecteze „legile strâmbe”, care nu respectă Constituția. Dar cam atât. 

Statul ateu a plusat, constituind organisme supranaționale. Societatea Națiunilor, precursoarea ONU, a fost probabil expresia supremă a ceea ce omul ar fi trebuit să vadă ca „instanță supremă a iluminării”. Desigur, lucrurile nu s-au oprit aici. Au apărut tot felul de organizații pe diverse domenii. OMS în domeniul sănătății, UNICEF dedicat „protecției copilului”, WFP dedicat combaterii malnutriției, FAO dedicat agriculturii s.a.m.d. De fiecare dată când o problemă spinoasă se abate asupra societății, apare de undeva o organizație supranațională care, cu emfază, se pronunță autoritar, precum un mic zeu, asupra problemei în cauză. E logic de înțeles că respectiva intervenție se transformă, automat, într-o știrbire a prestigiului organizației deoarece ce înțelepciune superioară poate fi „depozitată” acolo? Tot niște oameni sunt și, de cele mai multe ori, cei din vârf sunt de-o prostie catastrofală. Ați văzut-o live când cu pandemia sau atunci când aberanta Comisie de la Veneția și-a suflecat mâinile pentru a se bate cu Dragnea. 

Fiecare intervenție a unei organizații supranaționale dovedește rolul său decorativ și, în același timp, aberant. Vedeți liber acum când, în fața unui genocid de proporții colosale, ONU fixează tot felul de întruniri inutile în care nu se face nimic. De altfel, rolul ONU este fix acela de a nu face nimic. În afara întrunirilor șefilor de stat, unde câte unul mai exotic ține prima pagină a ziarelor pentru că a venit în chiloți, în afara unor discursuri sforăitoare, nu se petrece absolut nimic. 

Este logic că, pe măsură ce s-a înaintat în noua paradigmă, sclipiciul instituțiilor create de revoluțiile trecutului s-a dus, rămânând vederii forma lor găunoasă și absolut inutilă. Pe zi ce trece, birocrația supradimensionată a acestor instituții - atât la nivel național cât și la nivel suprastatal - ajunge să sufoce orice inițiativă, să blocheze orice rezoluție și să înceteze să-și mai îndeplinească rolul pentru care-au fost create. Este un blocaj generalizat care ne indică limpede fundătura în care-a intrat conceptul statului ateu. De aceea întreaga lume e absolut înțepenită. Și de aceea, absolut orice direcție a omenirii este posibilă. 

Când se ajunge într-o fundătură se caută variante. Mulți cred că de aici se va deschide calea către „înapoi”. E o iluzie, cea care-i face pe conservatori să viseze. Posibil ca lumea să se îndrepte puțin înapoi, dar nu se va ajunge sub nicio formă la momentul de unde lucrurile au luat-o razna. Ce înseamnă acest „puțin înapoi” în termenii actuali? Ei bine, vedem cum China proclamă victoria comunismului ei. Cel mai probabil acel înapoi va fi noul purgatoriu prin care va fi trecută întreaga lume din dorința de a salva ceva din societatea strâmbă gândită atunci. Și în momentul în care și acel „puțin înapoi” se va dovedi o fundătură, o altă idee va încerca să ia locul acesteia. Până când? Nimeni nu știe. Realitatea e că suntem pe o corabie socială plutind în derivă și fiecare val îi schimbă haotic direcția. Un vapor care și-a pierdut cârma și propulsia nu mai poate spera decât într-un curent prietenos care să-l conducă spre un banc de nisip din apropierea unei zone litorale.  Ăsta e punctul în care ne aflăm.