Sfarsitul ultimului om

De fiecare dată când suntem în faţa unei provocări încercăm să căutăm similitudini în istorie. O facem pentru că istoria s-a terminat, iar ceea ce trăim acum este un fel de reverberaţie a trecutului. Nu mai avem nimic de descoperit, nu mai avem nimic de învăţat, nu mai avem nimic de trăit. Tot ceea ce s-a putut spune s-a spus. Trăim în post istorie, trăim în fiecare zi în pielea ultimului om. Este o dramă perpetuă pe care o simţim în fiecare zi. S-au terminat evenimentele; singura noutatea este probabil descoperirea faptului că fiecare zi este mai plicticoasă decât cea care s-a terminat.

Drama actuală este una profundă şi ţine de propria noastră limitare. Ne-am construit o lume plată, din a cărei capcană nu mai putem evada. De fiecare dată când ne uităm în oglindă suntem copleşiţi şi, în acelaşi timp, speriaţi de imaginea hidoasă care ni se înfăţişează. Este o hidoşenie declanşată de propria noastră neputinţă, de confort şi de autosuficienţă. Cu toate că sună şocant, elementele enumerate sunt aceleaşi care ne-au creat lumea actuală. Întotdeauna ne-am dorit să obţinem totul cu cât mai puţin efort. Visul se pare că ne-a fost îndeplinit, dar, ca orice ideal, şi-a dovedit nesustenabilitatea proiectându-ne într-un tăvălug fără precedent.

Personal nu mai am niciun dubiu că trăim probabil cea mai mare criză din istorie, că ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla ne va dezvălui magnitudini greu de imaginat până acum. Obişnuiţi să privim către Marea Criză din 30 tindem să uităm un lucru esenţial: atunci eram în pragul unei revoluţii industriale. Se năştea automobilul ca obiect indispensabil, se simţea nevoia unei infrastructuri, toată lumea cerea modernizare. Era o epocă în care presiunea modernizării apăsa peste întreaga societate, iar problemele grave generate de criză s-au constituit în impulsul necesar creării unei noi lumi. Întâmplător sau nu, acea lume a cunoscut apogeul în anii '90-2000, proiectându-ne acum într-o criză de identitate.

Realitatea brutală este că asistăm la apusul unei lumi, dar nu avem energia şi determinarea pentru a construi o alta. Poate că nu avem nici măcar idee cum poate arăta o altă lume, iar acesta este lucrul cel mai grav. De obicei asemenea "crize istorice de inspiraţie" au fost penalizate dur în istorie. Lumile de-atunci s-au dărâmat sub presiunea propriei greutăţi, iar omenirea s-a întors cu ani, decenii sau secole înapoi pentru a-şi rezolva "lapsusul istoric".

Nu ştiu de ce în ultima vreme mă bântuie acest gând... Dacă am asista la moartea ultimului om aceasta ar însemna întoarcerea în istorie sau intrarea într-o nouă lume? Din punctul meu de vedere, prima variantă ar fi de-a dreptul absurdă întrucât nu ar face altceva decât să ne reconfirme drama de trăitori ai post istoriei. A doua variantă în schimb l-ar arunca în derizoriu pe Fukuyama şi ne-ar salva pe noi. Sau nu?